Enciclica Spe Salvi, a lui Benedict al XVI-lea, readuce în atenţie aspectele decisive
ale propunerii creştine pentru om şi pentru lume: comentariul părintelui Federico
Lombardi
(RV – 1 decembrie 2007) Ce au creştinii de oferit lumii? O întrebare
de la care pleacă comentariul părintelui Federico Lombardi – directorul Sălii de Presă
a Sfântului Scaun şi al postului Radio Vatican – la enciclica Spe Salvi (Salvaţi în
speranţă) a papei Benedict al XVI-lea.
„În faţa oboselii şi a obscurităţii
prezentului, pentru a înainta plini de încredere spre un obiectiv avem nevoie de o
speranţă încrezătoare şi substanţială care să nu fie constituită doar din vorbe fără
conţinut sau din atitudini pur subiective. Acest tip de speranţă, capabilă să ne schimbe
cu adevărat viaţa, este dăruită celor cu credinţă în Dumnezeu, care este iubire.
(…) Dedicând a doua sa enciclică speranţei, Benedict al XVI-lea a atins – cu spirit
de analiză acut – una din problemele cele mai urgente şi mai dramatice din timpul
nostru, fără a insista însă asupra descrierii fenomenului disperării atât de răspândit
în lume ci înfruntând – cu curaj – o lungă serie de întrebări dificile. Papa nu evită
aceste interogative ci – din contra – le abordează, confruntând întrebările şi îndoielile
omului contemporan cu răspunsurile credinţei.”
„Nu este speranţa creştină o
atitudine searbădă, pur subiectivă? Ce sens are să se vorbească despre viaţa veşnică;
nu sunt oare doar vorbe ce evocă o infinită plictiseală ce-l închid pe creştin într-un
reprobabil individualism şi-l îndepărtează de misiunea şi de responsabilitatea de
a lupta pentru a transforma lumea – prin forţa raţiunii şi a ştiinţei – într-o împărăţie
în care să domnească o majoră justiţie şi liberate? Papa răstoarnă aceste interogative,
indicând adevărata natură a speranţei creştine şi prezentând-o ca fiind parte integrantă
din viaţa concretă a unor figuri luminoase de martiri şi mărturisitori din diferite
epoci ale istoriei Bisericii şi din prezent. Şi nu doar atât, Papa este convins că
refuzarea credinţei şi a speranţei creştine înseamnă – în esenţă – refuzarea lui Dumnezeu,
ce duce omul la pierderea de sine.”
„Dar spiritul raţionamentului lui Benedict
al XVI-lea nu conduce doar spre critică ci, din contra, se plasează o dată în plus
în perspectiva dialogului şi a ajutorului reciproc dintre raţiune şi credinţă. Într-un
pasaj central, Papa afirmă că „este necesară o autocritică a epocii moderne, în dialog
cu creştinismul şi cu concepţia sa asupra speranţei. Într-un astfel de dialog, şi
creştinii trebuie să înveţe din nou în ce constă cu adevărat speranţa, ce au de dat
lumii, şi ce anume nu pot să ofere. Este necesar ca la autocritica societăţii moderne
să se alăture autocritica creştinismului modern, ce trebuie să înveţe din nou să se
înţeleagă pe sine plecând de la propriile rădăcini”.
„Am apreciat mult „mea
culpa” ce a răsunat deseori în discursurile Papilor precedenţi; în acest caz ne aflăm
probabil în faţa unui „mea culpa” caracteristic acestui pontificat, în care dimensiunea
pastorală şi cea culturală se unesc atât de profund. Dar, pentru ca creştinii să înveţe
din nou ceea ce au de oferit lumii trebuie să repornească de la Dumnezeu – după cum
a spus Benedict al XVI-lea şi în prima sa enciclică – şi nu de la un Dumnezeu oarecare,
ci de la Dumnezeu care ne-a venit în întâmpinare şi care s-a revelat în Cristos ca
fiind Iubire. Încrederea în această iubire – continuă Papa – alimentează o rugăciune
care lărgeşte inima şi susţine o speranţă activă ce vrea să schimbe lumea tocmai
pentru că ţinteşte dincolo de aceasta.” (…)
„Desigur, dincolo de fineţea spirituală
şi de bogăţia culturală necesare surprinderii interogativelor şi aşteptărilor profunde
ale omului de azi, nu poate fi negat faptul că este vorba de un discurs deconcertant
pentru o mentalitate obişnuită să rămână închisă în orizontul lumesc, mentalitate
ce aparţine majorităţii contemporanilor noştri. Şi este tocmai adevărul vieţii veşnice
elementul cel mai important şi cel mai frumos pe care-l pot oferi creştinii lumii
de azi. De aceea suntem recunoscători lui Benedict al XVI-lea pentru a ne fi readus
în atenţie – cu vigoare şi duioşie, cu rigoare şi intensitate spirituală – aspectele
decisive ale propunerii creştine pentru om şi pentru lume; chestiuni ce riscă să fie
uitate, în vreme ce sunt tocmai cele de care depinde modul nostru de a trăi şi de
a păşi în lume”. Aici serviciul audio: