SPE SALVI - Prezentată noua Enciclică a lui Benedict al XVI-lea: "în speranţă am fost mântuiţi"

(RV - 30 noiembrie 2007) Papa a semnat vineri dimineaţă la ora 11 în biblioteca Palatului Apostolic cea de-a doua sa Enciclică: este intitulată „SPE SALVI” şi pleacă de la un text din Scrisoarea Sfântului Paul către Romani (Rm 8,24): „căci în speranţă am fost mântuiţi”.
Documentul a fost prezentat apoi în Sala de presă a Sfântului Scaun de cardinalii Georges Marie Martin Cottier, O.P., pro-teolog emerit al Casei Pontificale şi Albert Vanhoye, S.I., profesor emerit de Exegeză a Noului Testament la Institutul Biblic Pontifical din Roma. Prezentarea a fost introdusă de directorul Sălii vaticane de presă, părintele Federico Lombardi care subliniat că Benedict al XVI-lea a început să scrie Enciclica după sărbătoarea Paştelui. „Un text scris dintr-o dată, în flux continuu”, a spus, adăugând că, deşi nefiind deja în program, „nu este exclusă o a treia Enciclică” centrată asupra credinţei. În timpul conferinţei de presă au fost arătate imagini realizate de Centrul Vatican de Televiziune (CTV), prezentându-l pe Benedict al XVI-lea care semna cea de-a doua enciclică a pontificatului său.

Textul actualei Enciclice asupra speranţei a fost tradus deocamdată în opt limbi - latină, italiană, franceză, engleză, germană, spaniolă, portugheză şi polonă.
Versiunea în limba italiană are 77 de pagini.

Conţinutul este structurat în 50 de paragrafe, cu următoare titluri:
Introducere;
Conceputul de speranţă bazată pe credinţă în Noul Testament şi în Biserica primară (4-9);
Viaţa veşnică - ce este? (10-12);
Speranţa creştină este individualistă? (13-15);
Transformarea credinţei-speranţă creştină în timpul modern (16-23);
Adevărata fizionomie a speranţei creştine (24-31);
„Locuri” de deprindere şi de exerciţiu ale speranţei:
I. Rugăciunea ca şcoală a speranţei (32-34);
II. A acţiona şi a suferi ca locuri de deprindere a speranţei (35-40);
III. Judecata ca loc de deprindere şi de exerciţiu al speranţei (41-48);
Maria, steaua speranţei (49-50).
 
Până aici şi serviciul audio:

Şi acum, să trecem la o prezentare a conţinutului teologic:
„Răscumpărarea, mântuirea, potrivit credinţei creştine - explică Papa în introducere - nu este un simplu dat de fapt. Răscumpărarea ne este oferită în sensul că ne-a fost dată speranţa, o speranţă fiabilă, în virtutea căreia putem înfrunta prezentul nostru: prezentul, chiar un prezent ostenitor, poate fi trăit şi acceptat dacă poartă spre o ţintă şi dacă de această ţintă putem fi siguri, dacă această ţintă este atât de mare încât să justifice osteneala drumului”. (1)

De aceea „element distinctiv al creştinilor” este „faptul că ei au un viitor:…ştiu… că viaţa lor nu sfârşeşte în gol”. Papa subliniază că mesajul creştin nu este numai „informativ”, dar „de performanţă”. Asta înseamnă că „Evanghelia nu este doar o comunicare de lucruri care se pot şti, dar este o comunicare ce produce fapte şi schimbă viaţa. Poarta obscură a timpului, a viitorului, a fost larg deschisă. Cine are speranţă trăieşte diferit; în este dată o nouă viaţă”. (2)

„A ajunge la a-l cunoaşte pe Dumnezeu - adevăratul Dumnezeu, aceasta înseamnă a primi speranţă”. Acest lucru îl înţelegeau bine primii creştini, precum Efesenii, care înainte de a-l afla pe Cristos aveau mulţi zei dar trăiau „fără speranţă şi fără Dumnezeu”. Problema pentru creştinii de străveche dată - subliniază - este obişnuinţa cu Evanghelia: speranţa „care provine din întâlnirea reală cu…Dumnezeu, aproape nu mai este perceptibilă”. Aici Papa citează un prim martor al speranţei creştine: „Sfânta Iozefina Bakhita. Născută în 1869 în regiunea Darfur, în Sudan, a fost răpită la vârsta de nouă ani şi vândută ca sclavă; după încercări îngrozitoare ajunge în Italia unde cunoaşte „marea speranţă” şi poate spune: „eu sunt definitiv iubită şi orice s-ar întâmpla - eu sunt aşteptată de această Iubire”. (3)

Papa aminteşte că Isus nu a purtat „un mesaj social - revoluţionar” asemenea lui Spartacus, şi „nu era un combatant pentru o eliberare politică, precum Baraba sau Bar-Kochba”. A purtat „ceva total diferit:…întâlnirea cu Dumnezeul cel Viu…întâlnirea cu o speranţă care era mai tare decât suferinţele sclaviei şi care de aceea transforma din interior viaţa şi lumea”, „chiar dacă structurile externe rămâneau aceleaşi”. (4)

Cristos ne face cu adevărat liberi: „Nu suntem sclavii universului” şi „ai legilor materiei şi evoluţiei”. Sfântul Grigore Nazianzenul vede în Magii de la Răsărăit călăuziţi de stea „sfârşitul astrologiei”, o concepţie - afirmă Benedict al XVI-lea - „din nou în vogă şi azi”: „nu sunt elementele cosmosului care în definitiv guvernează lumea şi omul, dar un Dumnezeu personal guvernează stelele, adică universul”. Suntem liberi pentru că „cerul nu este gol”, pentru că Stăpânul universului este Dumnezeu care „în Isus s-a revelat ca Iubire”. (5)

Cristos este „adevăratul filozof” care „ne spune cine în realitate este omul şi ce trebuie să facă el pentru a fi cu adevărat om”. El indică şi calea dincolo de moarte; numai cine este în măsură să facă aceasta, este un adevărat maestru de viaţă”. (6) Şi ne oferă o speranţă care este împreună aşteptare şi prezenţă: deoarece „faptul că acest viitor există, schimbă prezentul”. De fapt, „prin credinţă…sunt deja prezente în noi”, într-o stare iniţială, „lucrurile care se speră: totul, adevărata viaţă”. Viitorul este atras „înlăuntrul prezentului” şi noi îl putem percepe deja şi „această prezenţă a ceea ce va veni creează şi certitudine”, „constituie pentru noi o ‚încercare’ a lucrurilor care încă nu se văd”. (7)

Această speranţă nu este ceva dar Cineva: nu este întemeiată pe lucruri care trec şi ne pot fi luate, dar pe Dumnezeu care se dăruieşte pentru totdeauna: de aceea este o speranţă care eliberează şi permite atâtor creştini să abandoneze tot „pentru iubirea lui Cristos” cum a făcut Sfântul Francisc, şi să înfrunte persecuţiile şi martiriul opunându-se „prepotenţei ideologiei şi organelor sale de informare” făcându-i astfel capabili să reînnoiască lumea. (8)

Papa relevă că „poate astăzi multe persoane refuză credinţa din simplul motiv că viaţa veşnică nu le pare un lucru vrednic de dorit. Nu vrem deloc viaţa veşnică, dar cea prezentă, iar credinţa în viaţa veşnică pare, în acest scop, mai degrabă un obstacol”. (10) Actuala criză a credinţei - continuă Pontiful- este mai ales o criză a speranţei creştine”. „Restaurarea paradisului pierdut, nu se mai aşteaptă de la credinţă” ci de la progresul tehnico-ştiinţific, din care - se reţine - va ieşi „împărăţia omului”.

Speranţa devine astfel „credinţă în progres” bazată pe două coloane: regimul şi libertatea care „par să garanteze de la sine, în virtutea bunătăţii lor intrinsece, o nouă comunitate umană perfectă”. „Împărăţia raţiunii…este aşteptată ca noua condiţie a umanităţii devenite total liberă.” (17-18) „Două etape esenţiale ale concretizării politice a acestei speranţe” au fost Revoluţia franceză (19) şi cea marxistă. În faţa evoluţiilor Revoluţiei franceze, „Europa Iluminismului…a trebuit să reflecte în mod nou asupra raţiunii şi libertăţii”. Revoluţia proletară, pe de altă parte, a lăsat „în urma sa o distrugere dezolantă”. „Eroarea fundamentală a lui Marx” a fost aceasta: „a uitat omul şi a uitat libertatea sa…Credea că odată pusă la punct economia totul este rezolvat. Adevărata sa eroare este materialismul”. (20-21)

„Să o spunem acum în mod foarte simplu - scrie Papa: omul are nevoie de Dumnezeu, altminteri rămâne lipsit de speranţă”. (23) „Omul nu poate niciodată fi răscumpărat pur şi simplu” de o structură externă. „Cine promite lumea mai bună care ar dura în mod irevocabil pentru totdeauna face o promisiune falsă”. Aşa greşesc toţi cei care cred că omul ar putea fi răscumpărat prin intermediul ştiinţei. „Ştiinţa…poate chiar să distrugă omul şi lumea”. „Nu există ştiinţă care răscumpără omul. Omul este răscumpărat prin iubire”. O iubire necondiţionată, absolută: „Adevărata mare speranţă a omului, care rezistă în ciuda tuturor dezamăgirilor, poate fi numai Dumnezeu - Dumnezeul care ne-a iubit şi care ne iubeşte încă până la sfârşit”. (24-26)

Papa indică patru locuri de deprindere şi de exercitare a speranţei. Primul este rugăciunea: „Dacă nu mă mai ascultă nimeni, Dumnezeu mă ascultă încă…dacă nu mai este nimeni care să mă poată ajuta…El poate să mă ajute”. Papa aminteşte experienţa cardinalului vietnamez Van Thuan, timp de 13 ani în închisoare, dintre care 9 în izolare: „într-o situaţie de deznădejde aparent totală, ascultarea lui Dumnezeu, a putea să-i vorbească, a devenit pentru el o crescândă forţă de speranţă. (32-34)

Alături de rugăciune există apoi acţiunea. Speranţa în sens creştin este întotdeauna şi speranţă pentru alţii. Este speranţă activă, în care luptăm” pentru ca „lumea să devină puţin mai luminoasă şi umană. Şi numai dacă ştiu că „viaţa mea personală şi istoria în ansamblul ei sunt păzite în puterea indestructibilă a iubirii” eu „pot mereu să nădăjduiesc încă chiar dacă…nu mai am nimic de nădăjduit”. Şi „în pofida tuturor falimentelor” această speranţă îmi dă curajul de a lucra şi merge mai departe”. (35)
Chiar şi suferinţa este un loc de deprindere a speranţei. „Desigur, trebuie făcut tot posibilul pentru a diminua suferinţa”: totuşi „nu fuga din faţa durerii vindecă omul, ci capacitatea de a accepta necazul şi a maturiza în el gândul de a-i găsi sens prin unirea cu Cristos, care a suferit cu nemărginită iubire”.Papa citează aici un alt martor al speranţei, martirul vietnamez Paul Le-Bao-Thin, mort în 1857. Fundamental este apoi a şti să suferi cu altul şi pentru alţii. „O societate care nu reuşeşte să accepte pe cei suferinzi…este o societate crudă şi inumană” . (36-39)

În fine, alt loc al deprinderii speranţei este Judecata lui Dumnezeu. „Credinţa în Judecata finală este înainte şi mai presus de toate speranţă”: „există învierea morţilor. Există o dreptate. Există ‚revocarea’ suferinţei trecute, repararea care restabileşte dreptul”. Papa se declară „convins că chestiunea dreptăţii constituie argumentul esenţial, în orice caz, argumentul cel mai puternic, în favoarea credinţei în viaţa veşnică”. Este imposibil, de fapt, „ca injustiţia istoriei să fie ultimul cuvânt”. „Dumnezeu este dreptate şi creează dreptate. Aceasta este mângâierea noastră şi speranţa noastră. Dar în dreptatea sa se află împreună şi har”. „Harul nu exclude dreptatea…Răufăcătorii la sfârşit, în banchetul veşnic, nu vor sta fără deosebire la masă alături de victime, ca şi cum nimic nu ar fi fost”. Papa reafirmă doctrina asupra existenţei purgatorului şi a iadului. Totuşi dacă Judecata lui Dumnezeu „ar fi pură justiţie, ar putea fi la sfârşit pentru noi toţi doar motiv de frică”. În schimb este şi har şi acest lucru „ne îngăduie tuturor să sperăm şi să păşim plini de încredere în întâmpinarea Judecătorului pe care îl cunoaştem ca ‚avocat’. (41-47).

Benedict al XVI-lea reaminteşte: „Speranţa noastră este mereu esenţialmente şi speranţă pentru alţii; numai astfel ea este cu adevărat speranţă şi pentru mine. În calitate de creştini nu ar trebui să ne întrebăm niciodată numai cum mă pot slava pe mine însumi? Ar trebui să ne întrebăm şi ce pot face pentru ca alţii să fie salvaţi…? Atunci voi fi făcut maximum şi pentru salvarea mea personală. (48)
Pe urmele Sfântului Paul îndeamnă creştinii să nu se îngrijoreze „ca unii care nu au speranţă” şi cu Sfântul Petru ne invită să răspundem celui care ne cere cont de speranţa care este în noi. (2)

În finalul Enciclicei sale Spe salvi, asupra speranţei Benedict al XVI-lea înalţă o rugăciune către „Maria, steaua speranţei”.
„Mamă a lui Dumnezeu, Mamă a noastră, învaţă-ne să credem, să sperăm şi să iubim cu tine. Arată-ne calea spre împărăţia sa! Stea a mării, străluceşte peste noi şi călăuzeşte-ne în drumul nostru! (49-50)