Da, primatului episcopului Romei în Biserica universală, dar rămân de studiat funcţii şi prerogative ale acestuia: afirmă membrii Comisiei mixte catolico-ortodxe

(RV - 15 noiembrie 2007) Prin istorie şi tradiţie bisericească, episcopul Romei este considerat ca „protos”, adică „primul” între patriarhii atât ai Bisericilor Occidentului cât şi Răsăritului. Totuşi, prerogativele ce derivă din acest primat trebuie studiate mai bine şi înţelese pentru a fi împărtăşite de cele două tradiţii. Aceasta este, într-o extremă sinteză. concluzia la care ajunge importantul document făcut cunoscut vineri 15 noiembrie de Comisia mixtă internaţională pentru dialogul dintre Biserica catolică şi Bisericile ortodoxe. Un document, rod al ultimei întâlniri a Comisiei mixte, celebrată în urmă cu o lună în oraşul italian Ravenna.
 
În continuare alte amănunte:
Cine este capul Bisericii universale? Întrebarea nu este deloc scontată dacă e pusă într-o perspectivă ecumenică. În alte cuvinte: poate fi identificată o figură care, atât pentru catolici cât şi pentru ortodocşi, să ocupe primul loc deşi „în egalitatea sacramentală” şi „în egala demnitate” proprie fiecărui episcop? Şi care rol, care funcţii ar trebui să exercite acest „primul între egali”?

Timp de o săptămână, de la 8 la 14 octombrie anul acesta, aceste interogative au constituit miezul unei dense reflecţii doctrinare şi bisericeşti dezvoltată de membrii Comisiei mixte catolico-ortodoxe, reunită la Ravenna. Răspunsul - care ajunge la capătul unui document articulat în 46 de puncte şi redactat în circa zece pagini - poate fi rezumat în acest mod: da, catolici şi ortodocşi sunt de acord asupra faptului că episcopul Romei - sau Papa pentru catolici - este considerat „protos” adică primul între patriarhii din toată lumea, deoarece Roma este, potrivit expresiei Sfântului Ignaţiu din Antiohia, „Biserica care stă în fruntea carităţii”. Şi nu, catolici şi ortodocşi nu sunt de acord asupra „prerogativelor” acestui primat, deoarece, afirmă documentul, „există diferenţe în a înţelege atât modul potrivit căruia acesta ar trebui să fie exercitate, cât şi bazele sale biblice şi teologice”.

Pentru a ajunge la aceste concluzii, documentul de la Ravenna pleacă de la două „temeiuri”, realităţi fundamentale: „conciliaritatea” şi „autoritatea”. Prima, numită şi „sinodalitate”, „reflectă - se afirmă - misterul trinitar”, în interiorul căruia „a doua” sau „a treia” persoană nu implică „diminuare sau subordonare”. În acelaşi mod, şi Biserica posedă o „dimensiune conciliară” care se exprimă la trei niveluri: local, regional, universal. Primii responsabili ai acestei dimensiuni conciliare sunt episcopii: uniţi în comuniune - continuă experţii Comisiei mixte - „episcopii ar trebui nu numai să fie uniţi între ei în credinţă, caritate, misiune, reconciliere”, dar ei „au în comun aceeaşi responsabilitate şi acelaşi serviciu pentru Biserică”. Autoritatea derivă, în schimb, de la Cristos, şi se „bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, şi prin intermediul Apostolilor ea este „transmisă episcopilor” şi „succesorilor lor”. Exerciţiul său, se citeşte, este esenţialmente „un serviciu de iubire”, deoarece „pentru creştini, a guverna este echivalent cu a sluji”.

Stabilite aceste două premise, documentul de la Ravenna trece la analizarea triplei lor „actualizări” la cele trei niveluri despre care s-a menţionat. La primul nivel, cel „local”, Biserica există întrucât „comunitate adunată de Euharistie” şi este prezidată direct sau indirect de un episcop. „Atare comuniune - se reafirmă - este cadrul în care este exercitată toată autoritatea bisericească sau eclezială”.

Deja la acest nivel comuniunea care leagă membrii Bisericii „apare sinodală sau conciliară” şi episcopul apare deci ca „protos”, adică primul, capul comunităţii. În mod analog, conciliaritate şi autoritate se exprimă şi la al doilea nivel, cel „regional”, în care fac evidentă comuniunea cu „celelalte Biserici care profesează aceeaşi credinţă apostolică şi împărtăşesc aceeaşi structură bisericească”. Punctul 24 al documentului citează un canon acceptat atât în Occident cât şi în Orient care stabileşte că „episcopii fiecărei naţiuni trebuie să recunoască pe acela care este primul dintre ei şi să-l considere cap al lor”, nefăcând „nimic important fără consensul său” şi totuşi „primul” să nu facă „nimic fără consimţământul tuturor”, păstrându-se astfel „concordia”.

Acest principiu de unitate episcopală - explicitat de secole în Răsărit, între altele, prin naşterea de noi Patriarhate şi în Occident prin instituirea Conferinţelor episcopale - îşi află aplicare şi la nivelul cel mai înalt, cel „universal”, al comuniunii dintre Bisericile din orice loc şi di orice timp. Expresie a acestei comuniuni universale sunt Conciliile ecumenice care, încă de la începuturile Bisericii, au văzut reunindu-se pentru a rezolva chestiuni de primară importanţă episcopii celor cinci principale sedii apostolice - Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim - şi mai departe al fiecărei alte dieceze.

Aici, în Conciliile ecumenice în mod special, este locul în care se recunoaşte „rolul activ” exercitat de episcopul Romei, ca personalitatea cea mai ilustră între episcopii sediilor majore. Totuşi, unele dificultăţi între catolici şi ortodocşi se nasc în definiţia de „ecumenice” dată de Biserica latină unor adunări conciliare care s-a ţinut după sciziunea provocată de schismă.

Deci, conclude Comisia mixtă, „rămâne să se studieze în mod aprofundat chestiunea rolului episcopului Romei în comuniunea tuturor Bisericilor”, sau care este „funcţia specifică a episcopului „primului sediu” într-o ecleziologie având la bază „koinonia”, adică de comuniune, în raport cu cele afirmate privind dimensiunea conciliară şi autoritatea. Rămâne de studiat şi în ce mod „învăţătura asupra primatului universal al Conciliilor Vatican I şi Vatican II poate să fie înţeleasă şi trăită în lumina practicii bisericeşti din primul mileniu”.

Este vorba - termină documentul - de interogative cruciale pentru dialogul nostru şi pentru speranţele noastre de a restabili deplina comuniune”. Pentru un comentariu asupra acestui nou pas făcut de catolici şi ortodocşi pe drumul spre unitate, urmăriţi interviul acordat de cardinalul Walter Kasper, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor.

Aici serviciul audio: