O comunitate niciodată reformată, întrucât niciodată deformată: Ordinul certozin întemeiat
de sf. Bruno în masivul muntos la Grande Chartreuse la poalele Alpilor francezi
(RV - 5 octombrie 2007) Sâmbătă 6 octombrie, comemorarea liturgică a sfântului
Bruno.Născut în regiunea Renania din Germania, Bruno, anii
1030-1101, a trăit succesiv în ţara sa, apoi în Franţa şi îşi încheie viaţa pămânească
în Italia. Nobilul renan este fiul Europei din secolul al XI-lea, divizată şi confuză,
dar în acelaşi timp deschisă şi prielnică mobilităţii umane. Student şi apoi profesor
la Reims, în Franţa, se confruntă îndată cu simonia, adică negoţul pentru obţinerea
funcţiilor ecleziastice care infesta viaţa Bisericii. Profesor de teologie şi filozofie,
expert în problemele curiale, ar fi putut deveni episcop pe calea cinstită a meritelor,
într-o perioadă în care papa Grigore al VII se lupta pentru o face ordine şi curăţenie
în ierarhia bisericească. Însă, mediul îi provoacă dezgust. Credinţa pe care o practică
şi o învaţă este cu totul altceva, cum îi confirmă Robert din Molesme, austerul monah
care va da viaţă Ordinului cistercin. Bruno găseşte şase tovarăşi care gândesc şi
simt asemenea lui iar episcopul Hugo de Grenoble îi ajută să se stabilească, la poalele
Alpilor francezi, într-o localitate izolată de lume numită în latineşte „chartusia”,
„Chartreuse” în franceză. Acolo pun bazele unei sihăstrii, formând un ambinet de rugăciune
cu şapte bărăci în care fiecare trăieşte, în rugăciune şi muncă: o viaţă de eremiţi,
cu momente de viaţă în comun. Nu se gândeau să întemeieze ceva: voiau doar să trăiască
în mod radical Evanghelia şi să stea departe de cei care făceau negoţ cu cele sacre.
Când Bruno era profesor la Reims, unul dintre studenţii săi era benedictinul Oddon
de Chatillon ajuns apoi papă cu numele de Urban al II-lea care nu după mult timp îl
va chema la Roma în calitate de consilier. Obţine de la papa recunoaştere şi autonomie
pentru mănăstirea de lângă Grenoble, cunoscută apoi ca Grande Charteruse.
Însă
la Roma nu rezistă mult timp: după puţine luni îl găsim în regiunea Calabria din sudul
Italiei, la Foresta della Torre. Întemeiază aici „oratoriul” locul de rugăciune în
comun, biserica şi mici căsuţe în jur, la fel ca la Chartreuse. Apare astfel o nouă
comunitate de călugări certozini condusă cu aceeaşi rigoare evanghelică. Mai târziu,
la mică distanţă, construieşte o altă mănăstire, pentru cei care nu se pot adapta
vieţii aspre de sihastru sau eremit dar preferă să trăiască în comun. Este locul lângă
care se vor ridica primele case ale actualei mănăstiri de certozini numită Serra San
Burno. Puţinii săi confraţi - căci nu iubeşte să aibă în jur lume multă şi una oarecare-
trebuie să fie dispuşi să ducă o viaţă aspră pe care Bruno o învaţă şi recomandă prin
sfat şi instrucţiuni scrise, care după moartea sa vor fi codificate în Regula, aprobată
oficial de Sfântul Scaun în 1176. Bruno este un îndrumător spiritual autentic după
modelul Bisericii primare trăind în sărăcie şi bucurie, fie cântă laudele lui Dumnezeu,
fie când îl slujeşte prin muncă. Şi în aceasta urmărea perfecţiunea de maestru.
Viaţa
călugărilor certozini era împărţită între rugăciune, muncă manuală şi muncă intelectuală
care consta în copierea de manuscrise. Înconjurat de cercul chiliilor călugăreşti,
la mijloc se afla cimitirul: straturi de pământ, cu o cruce la capăt, cruce pe care
nu se scria nici numele celui înmormântat acolo. Această pace pe care lumea nu o cunoaşte
aduce în inimi bucuria Duhului Sfânt”, scria Bruno unui prieten. Certozinii au fost
întotdeauna puţini dar mereu vii la mănăstirea din Serra, alături de Bruno dar şi
în alte părţi trecând prin războaie, cutremure de pământ, revoluţii. Întodeauna fideli
spiritului începuturilor ei sunt „o comunitate niciodată reformată, pentru că
niciodată nu a fost deformată”, aşa cum dorise sfântul Bruno.