Este imorală suspendarea administrării de apă şi hrană pacienţilor în stare vegetativă,
chiar şi permanentă: document al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei
RV 14 sep 2007. Este moralmente obligatorie administrarea de apă şi
hrană pacienţilor în stare vegetativă, chiar şi permanentă: afirmă un document publicat
vineri de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei cu aprobarea papei Benedict al XVI-lea.
Cele două aspecte esenţiale au fost reafirmate de acest document ca răspunsuri la
interogative puse recent de episcopi din Statele Unite ale Americii. A administra
apă şi hrană pacienţilor care se află în aşa numită "stare vegetativă" este moralmente
obligatoriu şi aceasta nu poate fi întreruptă, cel puţin în linie de principiu, nici
atunci când starea respectivă se prelungeşte încât din punct de vedere medical este
definită 'permanentă'. Răspunsul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei are în spate
învăţătura neschimbată a Bisericii în această privinţă, începând cu papa Pius al XII-lea
pînă la Ioan Paul al II-lea. Astfel, alimentarea cu apă şi hrană, chiar şi pe căi
artificiale, este în linie de principiu un mijloc 'ordinar şi proporţionat' de păstrare
a vieţii pentru pacienţii în stare vegetativă, 'în măsura în care şi pînă când se
dovedeşte că îşi atinge finalitatea proprie, care constă în hidratarea şi hrănirea
pacientului'. În plus, acest document subliniază că atare mijloc ordinar şi proporţionat
de menţinere a vieţii trebuie asigurat şi celor care au ajuns în 'starea vegetativă
permanentă': pentru că este vorba, mai întâi, de persoane care îşi păstrează nealterată
demnitatea umană şi apoi, pentru că termenul de 'stare vegetativă permanentă' este
convenţional şi prin urmare nu se referă la posibilităţile reale de revenire a bolnavului.
În nota de însoţire a documentului, Congregaţia pentru Credinţă observă că în
anumite regiuni izolate sau de sărăcie extremă, alimentarea şi hidratarea pe căi artificiale
nu sunt fizic posibile. Acest lucru, însă, nu exonerează de la obligaţia de a oferi
curele minime disponibile şi de a procura, dacă este posibil, mijloacele necesare
pentru un sprijin vital adecvat. Nu se exclude nici faptul că, datorită unor eventuale
complicaţii, pacientul poate să nu asimileze hrana şi lichidele, devenind astfel cu
totul inutilă administrarea lor. În fine, nota de comentariu a Congregaţiei, afirmă
că nu se elimină nicidecum posibilitatea ca în anumite cazuri rare, alimentaţia şi
hidratarea artificială să comporte pentru pacient o solicitare excesivă sau un disconfort
fizic relevant, datorat, spre exemplu, folosirii instrumentelor auxiliare.