Marşul franciscan, un mijloc de autocunoaştere şi de aflare a esenţialului vieţii
(RV – 1 august 2007) Sute de tineri participă în aceste zile la Marşul franciscan,
cu tema Mersul devine iertare. Etapa finală a pelerinajului
este bazilica Sfânta Maria a Îngerilor de la Porţiuncula,
din regiunea italiană Umbria. Pe 1 august, cu o sfântă liturghie celebrată
în această bazilică – de ministrul general al Fraţilor Minori, părintele José Rodrigues
Carballo – s-a deschis Solemnitatea iertării de la Assisi. Să-l ascultăm pe coordonatorul
Marşului franciscan, călugărul Renato Del Buono: INS – „Icoana biblică
ce ne însoţeşte în acest parcurs este cea a exodului, aşadar şi a experienţei poporului
lui Israel care porneşte la drum şi căută să se elibereze de atâtea poveri inutile
şi nemulţumirile pe care omul le acumulează de-a lungul vieţii. Experienţa acestui
tip de parcurs te ajută să te eliberezi de falsele certitudini şi să iluminezi, în
schimb, convingerile juste”.
De obicei, marşurile au o conotaţie
politică. În cazul Marşului franciscan, însă, este vorba de un
pelerinaj… INS – „Da, este foarte diferit! În zilele noastre există
multă ambiguitate; se organizează marşuri pentru pace, dar care nu fac, în nici un
fel, referire la Dumnezeu. Participanţii la Marşul franciscan, în schimb, sunt pelerini
ai iertării.”
De ce este nevoie de un marş? INS –
„Pentru că a parcurge un drum evocă ceea ce este esenţial în viaţă. Apoi mersul, într-un
context specific cum este cel al pelerinajului, devine un mod de a te raporta la lucrurile
care contează cu adevărat în viaţă şi pe care le descoperi când nu ai la dispoziţie
comoditatea de acasă; ajută şi simplul fapt de a purta pe umeri rucsacul, sau bătăturile
tălpilor, din cauza mersului, sau faptul că trebuie să ceri ajutor celui care merge
alături de tine.”
Este experienţa trecerii de la o viaţă frenetică, dar
de multe ori golită de sens, la experienţa simplităţii care te învaţă esenţialul… INS
– „Îmi amintesc de un tânăr intrat într-o criză profundă, pentru că el – care
părea „superman”, omul care nu are nevoie de ajutorul nimănui – a venit şi mi-a spus:
'Părinte, a fost pentru mine experienţa cea mai importantă; mi-am dat seama de câtă
nevoie am de ceilalţi, că eu nu-mi sunt suficient mie însumi'. Şi acest tip de descoperire
face parte din frumuseţea mersului împreună.”