La revedere, în Paradis: Ioan Paul al II-lea în memoriile fotografului pontifical Arturo Mari. O ilustrare a cărţii, prin fragmente de lectură (II)

(RV – 26 iulie 2007) Continuăm seria lecturilor din Arrivederci in Paradiso (La revedere, în Paradis), cartea de amintiri legate de Ioan Paul al II-lea, semnată de fotograful pontifical Arturo Mari. Sunt pagini ce impresionează prin simplitatea şi acurateţea istorisirilor, încât îţi dau impresia unor imagini fotografice vii, ce reuşesc să te facă martor la întâmplările istorisite. În această ediţie a emisiunii noastre, capitolul care a dat titlul cărţii: La revedere, în Paradis, (pp. 34-36).

„Îmi amintesc că am ajuns acasă la trei şi jumătate. Abia m-am aşezat să iau masa, când aud telefonul. Soţia mea îmi spune: 'Te rog, nu răspunde, e sărbătoare'. Eu răspund, iar de la celălalt capăt al firului mi se spune că secretarul Papei îl caută urgent pe Arturo. Părintele Stanislaw îmi cere să merg în apartamentul Papei (…) Îmi pun din nou haina şi plec în grabă; întru în apartament, apoi în capelă. Acolo văd o scenă neobişnuită: Sfântul Părinte stătea în genunchi şi alături de el se afla o persoană de vreo 28 de ani, ţintuită într-un scaun cu rotile. Era un tânăr foarte bolnav, părea o umbră, într-atât era de slab. Cred că nu cântărea mai mult de 30 de kilograme; era numai piele şi os, doar ochii erau enormi.
Cer informaţii despre el şi mi se spune că vine dintr-o mică localitate de lângă Brescia (Italia n.n.), dintr-o familie foarte săracă, că concitadinii lui au pus mână de la mână pentru a-i cumpăra un bilet de avion dus-întors, pentru că visul lui – înainte de a muri – era de a-l întâlni pe Papa. Ajuns în piaţa Sfântul Petru, tânărul – însoţit de rudele sale – s-a apropiat de Poarta de bronz, cerând o întâlnire cu Ioan Paul al II-lea. Gardienii elveţieni le-au spus că nu era uşor pentru că nu făcuseră nici o cerere în prealabil, că erau probleme cu corpul de siguranţă şi protocol, şi aşa mai departe. Oricum, după un timp, au înţeles că era vorba de un caz cu totul special şi l-au chemat pe părintele Stanislaw, explicându-i despre ce era vorba, iar el a spus imediat să-l ducă pe tânăr sus (în Palatul Apostolic n.n.). Cu el se aflau alte cinci persoane. Sfântul Părinte i-a primit în capelă; când am intrat, ei se rugau deja.
Era o scenă tare emoţionantă. Papa a rămas în rugăciune încă vreo 20 de minute; se ruga ţinându-l de mână pe tânăr, apoi s-a ridicat, l-a îmbrăţişat şi l-a binecuvântat. După aceea, desfăcându-şi lănţişorul pe care-l purta, l-a pus la gâtul băiatului, l-a mângâiat din nou şi l-a sărutat. Când să plece, tânărul l-a prins de braţ şi i-a spus: 'Sfinte Părinte, mulţumesc! A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Nu pot decât să spun mulţumesc. Ne revedem în Paradis, Sfinte Părinte!'. Nu era disperat, ci surâzător ca şi cum ar fi trebuit să meargă la o întâlnire chiar mai frumoasă de cât cea cu Papa. (…) După două zile, tânărul a murit.
Poate vă întrebaţi: unde-i miracolul, de vreme ce băiatul nu s-a vindecat? Pentru mine, acela a fost un miracol de pace, de compasiune. În acel moment, tânărul s-a simţit liber, a avut curajul de a-şi accepta moartea cu şi mai multă demnitate. Mult curaj trebuie să fi avut acel tânăr, căci nu cred să fie uşor de acceptat o viaţă atât de scurtă.
Am povestit acest episod pentru a vă da un exemplu grăitor al felului neobosit în care Papa era gata să-şi ajute aproapele, chiar şi atunci când trebuia să conducă o persoană la întâlnirea cu Dumnezeu. Mai ales momentele de rugăciune în comun îi erau caracteristice. Fiecărei persoane care-i cerea ajutorul sau un moment de atenţie, Papa îi spunea imediat: 'Să ne rugăm împreună'.”