La revedere, în Paradis: Ioan Paul al II-lea în memoriile fotografului pontifical Arturo Mari: o ilustrare a cărţii

(RV – 25 iulie 2007) Arrivederci in Paradiso (La revedere, în Paradis) este o carte emoţionantă de amintiri legate de Ioan Paul al II-lea. Autorul? Binecunoscutul fotograf pontifical Arturo Mari, care a stat în preajma papei Wojtyła timp de 27 de ani, din ziua alegerii şi până în momentul morţii.
Şapte zile pe săptămână, în zile de lucru sau de odihnă, în timpul sfintelor liturghii, a ceremoniilor oficiale, la audienţele generale sau private, în călătoriile apostolice, dar şi în apartamentul pontifical, fotograful cotidianului vatican L'Osservatore Romano a stat în umbra Papei pentru a-i imortaliza, pe pelicule foto, viaţa şi activitatea. Cartea a fost publicată în Polonia, acum câteva luni, înregistrând deja 300 de mii de copii vândute. Un adevărat „best seller”, tradus în spaniolă, engleză, portugheză şi italiană. Scrisă sub forma unui colocviu cu ziaristul polonez Jarosław Mikołajewski, cartea Arrivederci in Paradiso este prezentată de cardinalul Stanislaw Dziwisz, cel care a fost secretarul personal al papei Ioan Paul al II-lea.
Însoţită de fotografii din diferite momente ale celor 27 de ani de pontificat, volumul poate fi considerat un portret în prim plan al lui Ioan Paul al II-lea, realizat – de data aceasta – nu cu obiectivul unui aparat de fotografiat, ci cu amintirile unui om care l-a cunoscut foarte bine şi preţuit într-atât încât să-l considere ca pe un tată.
Dat fiind că nu există o traducere a cărţii în limba română, redacţia noastră vă propune un serial de lectură al câtorva capitole din La revedere, în Paradis. În această ediţie a emisiunii, capitolele Cineva vrea să te vadă şi Eram sigur că va muri, în care Arturo Mari rememorează ultima întâlnire de aici – de pe pământ – cu Ioan Paul al II-lea:

Cineva vrea să te vadă (din Arrivederci in Paradiso, p.9)
„În ziua morţii sale, mi-a telefonat monseniorul Stanislaw Dziwisz, secretarul Sfântului Părinte. Nu-l vedeam pe Papă de trei zile, căci îmi dădeam seama că în asemenea momente prezenţa mea ar fi putut deranja, de aceea îmi spuneam: 'Când o astfel de persoană îşi ia la revedere de la viaţă, ce să cauţi tu acolo, la căpătâiul lui? În asemenea cazuri e cu siguranţă mai bine să spui o rugăciune, decât să fii acolo doar pentru a face impresie bună'. Când don Stanislaw m-a chemat, spunându-mi: 'Cineva vrea să te vadă', n-am înţeles bine ce anume voia să spună prin aceste cuvinte. Oricum, i-am răspuns că voi veni imediat şi m-am îndreptat spre apartamentul Papei. Ne-am întâlnit la uşa liftului, ne-am privit în ochi – s-ar putea spune că eram membri ai aceleiaşi „familii”, căci am trăit alături, am mâncat, am călătorit, am râs şi am suferit împreună… Fără a-mi spune vreun cuvânt, m-a prins delicat de braţ, am intrat în coridor şi abia la capătul acestuia, când am luat-o la stânga, am înţeles că mă conducea în camera Papei.”



Eram sigur că va muri (din Arrivederci in Paradiso, pp.10-11)
„Sfântul Părinte era pe pat, întors pe partea stângă. Avea o privire foarte destinsă, liniştită, surâzătoare. O privire neobişnuită. Părintele Stanislaw a spus: 'Sfinte Părinte, Arturo e aici'. Papa, cu mult calm, s-a întors şi, când m-a văzut, şi-a deschis şi mai mult pleoapele. Privirea şi surâsul său erau într-atât de suave încât am rămas înmărmurit. A spus: 'O, Arturo'; eu am căzut în genunchi şi luându-i mâna i-am mângâiat-o şi sărutat-o. El, tot surâzător, m-a privit şi la un moment dat a spus: 'Mulţumesc!', apoi a repetat acest cuvânt şi, întorcându-se din nou pe partea stângă a închis ochii. Chipul său îţi dădea senzaţia că se apropia de o întâlnire tare frumoasă. M-a impresionat cât era de calm, de surâzător şi de senin. În acel moment am fugit în camera alăturată, unde am plâns. Doctorul Buzzonetti, medicul Sfântului Părinte mi-a spus să mă aşez şi mi-a adus un pahar cu apă. Plângeam, însă nu din pricina disperării, ci dintr-un exces de emoţie. Nu eram disperat, pentru că el era extrem de senin.
După ce l-am văzut, am fost sigur că va muri, căci privirea sa era într-atât de plină de iubire, de ireală, încât era clar că nu mai aparţinea deloc acestei lumi. Era aceiaşi privire pe care o avea în timpul sfintelor liturghii, înainte de consacrarea ostiei. În acele momente se transforma, nu mai era el. Era ca şi cum nu ar fi atins pământul cu picioarele, îţi dădea senzaţia că era într-o stare supranaturală, suprafirească. Mi-am amintit că avea aceiaşi privire în unele momente din călătoria în Ţara Sfântă, mai ales în Grădina Măslinilor….”

Aici serviul audio: