Romii, între temeri şi prejudecăţi (partea I)

(RV – 16 iulie 2007) Săptămânalul catolic italian Famiglia Cristiana (Familia Creştină) dedică, în numărul apărut pe 15 iulie, un amplu reportaj despre comunităţile rom din Italia, devenite o problemă, după cum indică şi titlul articolului, reprodus cu caractere mari pe coperta revistei : Romii, vecinii incomozi. Din ce în ce mai numeroşi în ţara noastră.
„Valul masiv şi necontrolat de mii de ţigani din Estul Europei, deveniţi acum cetăţeni europeni, continuă să vină în ţara noastră, generând temeri şi prejudecăţi”, se spune în articol, iar întrebarea devenită din ce în ce mai frecventă, de la simplii italieni până la politicieni este: „Ce-i de făcut?” Doar în zona Milano, numărul lor este estimat la circa 10.000, majoritatea provenind din România, prezenţa romilor fiind însoţită de cerşetorie, furturi, prostituţie, exploatarea copiilor, ocuparea abuzivă a terenurilor pentru construirea unor barăci insalubre, încât preşedintele provinciei Milano – Filippo Penati – a lansat recent un semnal de alarmă, definind fenomenul cu termenii „criminalitate străină” şi comparându-l cu mafia din sudul Italiei.
Ce-i de făcut?
La Milano s-a înfiinţat o nouă tabără pentru romi, gestionată de fundaţia „Casa carităţii”, condusă de preotul Virginio Colmegna şi aflată sub controlul forţelor de ordine ale primăriei din Milano. Zona apare acum umanizată, liniştită, reuşindu-se garantarea ordinei, prin evidenţa persoanelor ce locuiesc acolo şi prin evitarea ocupării abuzive a taberei de către alţi romi. În prezent, romii rezidenţi în această tabără sunt în număr de 520, fiind cei care au aderat la Pactul de legalitatea şi de sociabilitate, lansat de Primăria din Milano, împreună cu părintele Colmegnia şi care prevede o serie de criterii ce trebuie respectate de către membrii comunităţilor de rom, şi anume: să-şi trimită copiii la şcoală, să aibă domiciliul în teritoriul gestionat de Primărie, să nu fie sub urmărire penală şi să nu se ocupe de activităţi ilegale şi de cerşetorie. Ceilalţi romi, care nu au aderat la acest pact, au fost consideraţi ca fiind prezenţe abuzive şi îndepărtaţi din zonă, ajungând să vagabondeze în căutarea altor locuri în care să se stabilească. În opinia părintelui Virginio Colmegna, dezafectarea taberelor de rom şi strămutarea lor în alte zone nu rezolvă problema, ci o mută, odată cu mutarea romilor. Unii dintre aceştia ajung sub poduri, în barăci improvizate pe malul râurilor, sau în case abandonate, lipsite de apă curentă şi de electricitate.
 
Comunitatea Sfântul Egidiu, în prima linie pentru sprijinirea romilor.
În opinia profesorului Paolo Morozzo della Rocca, docent la Universitatea din Urbino: „Există o singură soluţie, ce reprezintă în acelaşi timp cea mai bună modalitate de a investi în protecţie şi siguraţă, şi anume trimiterea copiilor rom la şcoală, mustrându-i şi apoi denunţându-i pe acei părinţi care nu-şi înscriu fiii la şcoală”. Există însă o problemă. Copiii rom nu sunt doriţi în şcoli pentru că „miros urât”. Dar, comunitatea Sfântul Egidiu, prezentă la Roma de 35 de ani, a găsit soluţia. Membri ai comunităţii se deplasează în fiecare dimineaţă în taberele de romi, îi urcă pe copii în autobuze, îi transportă în spaţii amenajate unde să se poată spăla şi unde li se dau haine curate, şi de acolo îi duc la şcoală. Spune Paolo Ciani, coordonatorul voluntarilor comunităţii Sfântul Egidiu: „Cine nu merge la şcoală, merge la furat. Azi, ţiganii de 30-35 de ani, protagoniştii zilnici ai cronicilor negre din ziare, sunt copiii rom de acum 20 de ani de care nimeni nu s-a preocupat să-i trimită la şcoală. Dar, se observă un lucru: dacă copiii rom frecventează şcoala, se ajunge la un fel de ruptură a cercului vicios între generaţii, ce schimbă în bine obiceiurile şi viaţa socială a familiilor lor. La Roma, sunt exemple de adolescenţi rom care frecventă liceul şi care îşi găsesc apoi locuri de muncă. Însă instituţiile, care ar trebui să dea o mână de ajutor în vederea integrării romilor, de cele mai multe ori obstaculează astfel de iniţiative. Un exemplu în acest sens fiind scrierea pe permisul de şedere al romilor, la rubrica domiciliu: „tabără de nomazi”, fapt ce îngreunează găsirea unui loc de muncă şi integrarea acestor persoane.

În ediţiile viitoare ale programelor noastre, vom reveni cu mai multe informaţii despre acest subiect.
 
Aici serviciul nostru audio: