Omilie la Liturghia Duminicii a XV-a din Timpul liturgic de peste an, ciclul C

(RV - 14 iulie 2007) E ziua Domnului,
„Învatatorule ce trebuie sa fac , ca sa dobândesc viata vesnica?”, l-a întrebat pe Isus un învăţător al legii. Cunoaştem răspunsul lui Isus referitor la porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Cunoaştem şi minunata parabolă prin care Isus îi răsunde la întrebarea „Cine este aproapele meu”. Este suficient să redăm primele cuvinte, aşa cum sunt suficiente primele patru note dintr-o operă muzicală pentru a o identifica imediat: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon”. Este parabola samariteanului milostiv.

Dificultatea cărturarului. Învăţătorul legii care dialoghează cu Isus asupra iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, este unul dintre atâţia învăţători, sinceri din punct de vedere religios, care pe timpul lui Isus se întrebau care poruncă din legea lui Moise ar fi în măsură mai mult decât altele să conducă oamenii la viaţa veşnică.
Învăţătorul legii, care era format probabil la şcoala marelui învăţat Hillel, învăţase de la maestrul său că porunca ce stă la baza tuturor celorlalte este cea a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, şi nu pierde ocazia de a-i spune aceasta lui Isus, dar, pe de altă parte, este convins că nu este uşor de împăcat iubirea de aproapele cu iubirea de Dumnezeu.
Dacă întreabă: „Cine este aproapele meu?”, nu o face pentru că nu ştie, dar vrea să-i spună lui Isus: „Cât de greu este să-l consideri ca aproape pe cine nu-ţi este aproape în sensul strict al cuvântului. Tu ce gândeşti?”.
 
Preotul şi levitul. În realitate mulţi în iudaismul din acea epocă erau convinşi că cele două porunci ale iubirii de Dumnezeu şi de aproapele nu ar fi întotdeauna posibil de armonizat. Pentru a rămâne la parabola de azi, se întrebau: „Cum, să-i iubeşti pe samariteni, dacă de veacuri, evrei şi samariteni nu se privesc în ochi! Şi poate e bine că este aşa: e mai bine să stai departe de eretici.
Ne amintim că una din insultele cele mai dure care se puteau aduce în acel timp unui iudeu era faptul de a-i spune: „Nu spuneam noi bine că eşti samaritean şi că ai diavol?”(In 8,48). Erau definiţi în termeni injurioşi precum „câini, porci, şi nu lipseau unii care învăţau că Dumnezeu, pentru a-i pedepsi din cauza apostaziei lor de la vechea credinţă a lui Israel, nu avea să-i facă să învie pentru judecata finală.
La întrebarea învăţătorului legii, Isus răspunde printr-o parabolă localizată pe o stradă care leagă Ierihonul şi Ierusalimul. Pe această stradă s-a petrecut o tâlhărie, un jaf: un iudeu a fost atacat de bandiţi, a fost jefuit, acoperit cu răni şi acum zace ca şi mort. Ce contrast puternic! Strada care conduce în oraşul sfânt a devenit un drum de tâlhării şi de moarte. Să te îngrozeşti! Dar nu e tot. Iată de fapt că trece un preot care, vâzând acel om zăcând într-o baie de sânge, pentru a nu se pângări trece mai departe. Se duce sau vine de la Ierusalim? Dacă se duce, comportamentul său este grav; dacă se întoarce după ce a celebrat cultul la templu, este şi mai grav. De lămuirt. A atinge un cadavru sau sânge uman era considerat în Israel un act ce pângăreşte, cu atât mai mult pentru un preot care se pregătea să celebreze funcţii religioase. Cine ar fi făcut-o, trebuia să se supună unui complicat ritual de purificare.
Nu diferită de purtarea preotului este cea a levitului, care şi el „trece mai departe”. Levit înseamnă unul care aparţine de tribul lui Levi, unul din cei 12 fii ai lui Iacob. Din ordinul lui Moise, toţi leviţii bărbaţi puteau desfăşura funcţii sacre la templu, dar numai discendenţii din Aron fratele său, şi el din tribul lui Levi, puteau fi consideraţi preoţi în sens deplin.

Nu există nimeni în această ţară căruia să-i fie milă de alţii?, se întreabă Isus.
 
Bunul samaritean. Dar iată soseşte un samaritean. Se va opri sau va trece „mai departe” şi el? Oricât ar părea de necrezut, iudeul rănit este ajutat, nu de fiii poporului său, dar de un samaritean care, ajuns în dreptul lui, l-a văzut şi i s-a făcut milă de el; apoi s-a apropiat, i-a pansat rănile...l-a condus la un han şi i-a purtat de grijă.
Din actele de milostenie pe care le face, este evident că samariteanul nu iubeşte doare cu vorba, ci - pentru a spune cu o expresie minunată a Sfântului Ioan - „prin fapte şi în adevăr”(1In 3,18). Este evident de asemenea că Isus idealizează figura samariteanului cu scopul de a se face mai bine înţeles: un samaritean în carne şi oase cu greu s-ar fi putut întâlni pe drumul spre Ierusalim, şi probabil nu ar fi ajutat un iudeu, oricare ar fi fost starea lui.

Dacă fragmentul evanghelic se încheie cu invitaţia „Mergi şi fă şi tu la fel”, sensul este: „Mergi şi fă, imită ceea ce Isus a învăţat şi a făcut în cursul vieţii sale”. Celelalte religii vor fi fi având alte lucruri „de făcut”. Însă, creştinii, au unul în plus faţă de toate acestea: să-l imite pe Isus în totala sa dăruire spre binele oamenilor în numele lui Dumnezeu.

Duminică plăcută, iubiţi ascultători !