Responsa: răspunsuri ale Congregaţiei pentru Doctrina credinţei la câteva întrebări asupra învăţăturii catolice despre Biserică

(RV - 10 iulie 2007) Documentul în traducerea noastră de lucru:
„Răspunsuri la întrebări privind unele aspecte referitoare la învăţătura despre Biserică”: aceste este titlul documentului publicat marţi de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Documentul se compune din două părţi şi cuprinde răspunsurile la cinci întrebări şi un articol drept comentariu.
 
În introducere se arată că al II-lea Conciliu din Vatican prin constituţia dogmatică „Lumen Gentium” despre Biserică şi prin decretele „Unitatis redintegratio” despre ecumenism şi „Orientalium Ecclesiarum” despre Bisericile Orientale, a contribuit îm mod determinant la o înţelegere mai profundă a ecleziologiei catolice, adică a învăţăturii catolice despre Biserică. În această privinţă şi Suveranii Pontifi au oferit aprofundări şi îndrumări pentru practică: Paul al VI-lea în Enciclica programatică „Ecclesiam suam” din 1964 şi Ioan Paul al II-lea şi Enciclica „Ut unum sint” din 1995.

Angajarea ulterioară a teologilor, menită să ilustraze din ce în ce mai bine diferitele aspecte ale ecleziologiei, a dat loc la înflorirea unei ample literaturi pe această temă. Tematica s-a revelat, de fapt, de mare rodnicie dar uneori a avut nevoie şi de unele precizări şi avertismente, precum Declaraţia „Mysterium Ecclesiae” din 1973, Scrisoarea Episcopilor Bisericii Catolice „Communionis notio” din 1992 şi Declaraţia „Dominus Iesu” din 2000, toate publicate de Congregaţia pentru Doctrina creidnţei.

Amploarea subiectului şi noutatea multor teme continuă să provoace reflecţia teologică, oferind contribuţii mereu noi nu întotdeauna lipsite de interăpretări eronate ce suscită perplexităţi şi dubii, dintre care unele au fost supuse atenţiei Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Aceasta, presupunând învăţătura globală a doctrinei catolice asupra Bisericii, intenţionează să răspundă precizând semnificaţia autentică a unor expresii ecleziologice magisteriale, care în dezbaterea teologică riscă să fie greşit înţelese.

Iată răspunsurile la întrebări.

Prima întrebare: Conciliul Vatican II a schimbat oare doctrina precedentă asupra Bisericii?

 
Răspuns: „Conciliul Ecumenic Vatican II nici nu a voit să schimbe şi nici nu a schimbat de fapt atare doctrină, dar a voit doar să o dezvolte, să o aprofundeze şi să o expună mai pe larg”.

Tocmai aceasta a afirmat cu extremă claritate Ioan al XXIII-lea la începutul Conciliului. Paul al VI-lea a repetat acelaşi lucru şi astfel s-a exprimat în actul de promulgare a Constituţiei „Lumen Gentium”: „Şi un comentariu mai bun pare că nu se poate face decât spunând că această promulgare într-adevăr nimic nu schimbă din doctrina tradiţională. Ceea ce Cristos vrea, vrem şi noi. Ceea ce era, rămâne. Ceea ce Biserca a învăţat timp de secole, noi învăţăm la fel. Doar ceea ce era simplu trăit, acum este exprimat; ceea ce era incert, este clarificat; ceea ce era meditat, discutat şi în parte controversat, acum ajunge la o formulare senină” (Paul VI. Alocuţiunea din 21 noiembrie 1964; AAS 56 [1964] 1009-1010 - traducere în L’Osservatore Romano, 22 noiembrie 1964,3). Episcopii au manifestat în repetate rânduri şi au dorit să pună în practică această intenţie.

A doua întrebare: „Cum trebuie să fie înţeleasă afirmaţia potrivit căreia Biserica lui Cristos subzistă în Biserica catolică?”

Răspuns: Cristos „a constituit pe pământ” o singură Biserică şi a instituit-o ca şi „comunitate vizibilă şi spirituală”, care încă de la originea sa şi în decursul istoriei există şi va exista mereu, şi numai în ea au rămas şi vor rămâne toate elementele instituite de Cristos însuşi. „Aceasta este unica Biserică a lui Cristos pe care în crez o mărturisim una, sfântă catolică şi apostolică [...]. Această Biserică, orânduită şi organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica catolică, cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el” (Conc. Vat. II LG 8,1).

În Consitutţia dogmatică Lumen gentium, 8, subzistenţa este această perenă continuitate istorică şi permamenţa tuturor elementelor instituite de Cristos în Biserica catolică, în care în mod concret se află Biserica lui Cristos pe acest pământ.

Potrivit doctrinei catolice, în timp ce se poate afirma corect că Biserica lui Cristos este prezentă şi lucrătoare în Bisericile şi Comunităţile ecleziale care nu sunt încă în deplină comuniune cu Biserica catolică graţie elementelor de sfinţire şi de adevăr prezente în ele, cuvântul „subzistă”, în schimb, poate fi atribuit exclusiv numai Bisericii catolice, fiindcă se referă tocmai la nota unităţii profesate în simbolurile credinţei (Cred... Biserica „una”); şi această Biserică „una” subzistă în Biserica catolică” (LG 8,2).

A treia întrebare: Pentru ce este folosită expresia „subzistă în” şi nu simplu forma verbală „este”?

Răspuns: Folosirea acestei expresii, care indică deplina identitate a Bisericii lui Cristos cu Biserica catolică, nu schimbă doctrina asupra Bisericii; află, totuşi, motivaţia sa adevărată în faptul că exprimă mai clar felul cum în afara structurii sale se găsesc „numeroase elemente de sfinţenie şi de adevăr” „care întrucât sunt daruri proprii al Bisericii lui Cristos duc spre unitatea catolică” (LG 8,2).

„De aceea înseşi Bisericile şi Comunităţile ecleziale separate, oricât am crede că sunt carente, nu sunt nicidecum lipsite de semnificaţie şi de valoare în misterul mântuirii. De fapt, Duhul lui Cristos nu refuză să le folosească drept mijloace de mântuire, a căror valoare derivă din însăşi plinătatea harului şi a adevărului care a fost încredinţată Bisericii catolice” (Conc. Vat. II, Decretul Unitatis redintegratio 3,4).

A patra întrebare: Pentru ce Conciliul Ecumenic Vatican II atribuie numele de „Biserici” Bisericilor orientale separate de deplina comuniune cu Biserica catolică?
 
Răspuns: Conciliul a voit să accepte uzul tradiţional al numelui: „Întrucât aceste Biserici, deşi despărţite, au sacramente adevărate şi, mai ales, în puterea succesiunii apostolice, au Preoţia şi Euharistia, prin care rămân foarte strâns unite cu noi” (UR 15,3), merită titlul de „Biserici particulare locale” ( UR 14,1), şi sunt chemate Bisericii surori ale Bisericilor particulare catolice ( UR 14, 1; Ioan Paul al II-lea , Ut unum sint, 56).

„De aceea pentru celebrarea Euharistiei Domnului în aceste Biserici individuale, Biserica lui Dumnezeu este edificată şi creşte”( UR 15,1). Însă, deoarce, comuniunea cu Biserica catolică, al cărui cap vizibil este episcopul Romei şi succesor al lui Petru, nu este un complement extern oarecare al Bisericii particulare, dar unul din principiile sale constitutive interne, condiţia Bisericii particulare, de care se bucură acele venerabile Comunităţi creştine, resimte totuşi o carenţă.
Pe de altă parte universalitatea proprie a Bisericii, cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el, din cauza divizării creştinilor, află un obstacol pentru deplina sa realizare în istorie (Communionis notio, 17,3).

A cincea întrebare: Pentru ce textele Conciliului şi ale Magisteriului succesiv nu atibuie titlul de „Biserică” Comunităţilor creştine născute din Reforma din secolul al XVI-lea?

Răspuns: Pentru că, potrivit doctrinei catolice, aceste Comunităţi nu au succesiunea apostolică în sacramentului Ordinului, şi de aceea sunt lipsite de un element constitutiv esenţial de a fi Biserică. Comunităţile ecleziale amintite, care, în special din cauza lipsei preoţiei ministeriale, nu au păstrat substanţa genuină şi întreagă a Misterului euharistic, nu pot, după doctrina catolică, fi chemate „Biserici” în sens propriu (Dominus Iesu, 17,2).

Suveranul Pontif Benedict al XVI-lea în audienţa acordată cardinalului prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, a aprobat şi confirmat aceste Răspunsuri, decise în sesiunea ordinară a acestei Congregaţii şi le-a poruncit publicarea.

Roma, de la sediul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, 29 iunie 2007, în solemnitatea Sfinţilor Petru şi Paul, Apostoli.