2007-06-30 19:26:17

Omilie la Liturghia Duminicii a XIII-lea din Timpul liturgic de peste an, ciclul C


(RV - 30 iunie 2007) E ziua Domnului, când lecturile propuse la Liturghie sunt dedicate în întregime reflecţiei asupra vocaţiilor.
Este adevărat că există o chemare universală la sfinţenie, la desăvârşirea vieţii creştine pentru a ajunge ţelul mântuirii în peregrinarea de pe pământ. Există totuşi, vocaţi speciale în sânul Poporului lui Dumnezeu, precum vocaţia la preoţie sau la viaţa consacrată în diferite ordine şi congregaţii călugăreşti dar şi în institute seculare, trăind viaţa de consacrare în mijlocul lumii.

Şi este cât se poate de potrivită meditaţia asupra vocaţiei având în vedere faptul că duminica aceasta 1 iulie cei 30 de preoţi hirotoniţi la Iaşi în solemnitatea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul celebrează, prima sfână Liturghie în comunităţile în care s-au născut şi care i-au însoţit pe calea formării.

Mai întâi o constatare. Vocaţia la o slujire religioasă este prezentată cu respect în cărţile sacre ale tuturor religiilor, dar numai în Biblie este tratată în toate aspectele ei, cel al chemării din partea lui Dumnezeu care comportă o schimbare radicală a vieţii omului, şi cel al răspunsului din partea omului, care doar cu greu reuşeşte să corespundă total planurilor Domnului asupra lui.

În prima lecutră a acestei Liturghii luată din cartea întâia Regilor, este prezentat vechiul profet Ilie care îl invită la urmarea sa pe Elizeu, un tânăr de la ţară folosind un rit deosebit. În timp ce Elizeu stă şi ară cu 12 perechi de boi, Ilie trece pe lâng el şi printr-un gest rapid îi aruncă propria mantie peste umeri. Povestirea vrea dea asigurări că vocaţia profetică nu va înceta niciodată cât timp vor fi oameni care vor şti să vorbească despre ea altora.
Tânărul Elizeu se opreşte, încetează imediat aratul, aleargă după Ilie şi îi cere să-i permită să-şi i-a rămas bun mai înâi de la tatăl şi de la mama sa. „Du-te, i-a spus Ilie, dar gândeşte-te la ceea ce ţi-am făcut”.

Elizeu s-a întors, a rupt lemnele plugului a făcut un foc, a tăiat o perche de boi, a fiert carnea şi a dat oamenilor o masă de despărţire. Este prânzul solemn, prin care salută rudele şi prietenii şi se desparte astfel de trecutul său. Alegerea sa profetică este de acum irevocabilă. Nu se va mai întăarce la îndeletnicirea şi la obiceiurile de mai înainte.

Această scenă de un pitoresc idilic se repetă duminica aceasta într-un sens profetic mai profund în cele 30 de comunităţi unde preoţii nou sfinţiţi oficiează Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în comunităţile creştine în care fiecare a crescut, a simţit apelurile tainice ale chemării, a primit sfat şi sprijin şi s-a maturizat ca rod al rugăciunilor comunităţii. Astăzi copleşit de generozitatea Domnului noul preot oferă recunoscător Euharistia, Sacramentul carităţii, sacrament de crezut, de celebrat şi de trăit. Dar este totodată şi o despărţire radicală de trecut, de orice ambiguităţi, de lemnele plugului şi de boii care îl ţineau legat de pământ şi de propria îndeletincire pentru a-l urma liber, detaşat, atent să facă doar voia celui care l-a chemat.

Dar aici mi se strecoară o oarecare teamă: nu aş vrea ca noii leviţi arzând lemnele plugului de odinioară asemenea lui Elizeu să considere mai mult decât legitimă înlocuirea unor astfel de instrumente rudimentare cu altele mai sofisticate şi costisitoare justificând-o cu pretextul că aşa „cere apostolatul modern”. De la plugul ars pe câmp în moment de entuziasm până la excese în dotaţii cu cele mai moderne aparaturi spre scandalulul lumii simple, nu-i decât un pas. Şi pericolul nu este inverosimil.

Coerent cu tema primei lecturi, în evanghelia duminicii sunt prezentaţi înaintea lui Isus trei aspiranţi discipoli. Cererile lor sunt pline de ingenuităţi sau de incertitudini. În schimb răspunsurule lui Isus sunt cele ale unui mare maestru relgios care nu pune accentul pe cantitatea, dar pe calitatea ucenicilor săi. Cantitatea se rispieşte uşor, calitatea rămâne.

Primului aspirant Isus îi spune: „Viaţa evanghelică nu e o glumă. Cine o înfruntă prins de valul entuziasmului, mai devreme sau mai târziu ar putea să se răsgândească”. Celui de-a doilea îi răpsunde:” Evanghelia este un mesaj de viaţă, şi de aceea cine îl poartă, va întâmpina dificultăţi enorme într-o lume în care triumfă mesaje şi comportamente de moarte. Ar putea să se descurajeze”. Şi celui de-al treilea: „Trecutul, chiar şi cel mai bun, este un lanţ de amintiri, de care trebuie să te debarasezi, pentru a-ţi programa viaţa numai în Dumnezeu”.

Evanghelistul Luca nu spune nimic despre cei trei aspiranţi ucenici. Îi lasă în anonimat, pentru ca fiecare dintre cititori să le poată da chipul pe care-l vrea. Chiar şi propriul chip. Cei trei reprezintă atâţia bărbaţi şi atâtea femei care s-a întâlnit cu Cristos, i-au simţit imediat faremcul, i-a sesizat chemarea misterioasă dar ulterior, printr-o răsgândire bruscă nu-au mai decis să-l urmeze.

Dar în evanghelie este prezentată şi vocaţia prin execelenţă, cea evanghelică a lui Isus şi a apostolilor săi, însă, în timp ce cea a lui Isus este vocaţia unui om sigur de sine, care ştie ce vrea şi este conştient de ceea ce face - Luca scrie că Isus meregea spre Ierusalim, iar sensul este că ştia că se duce la moarte - , vocaţia apostolilor este cea a unor persoane, imature, neajunse la dezvoltarea completă a chemării

De altfel, toate vocaţiile umane sunt, la început imature, nedezvoltate complet.. Vor fi evenimentele şi chiar erorile care vor le maturiza, dar amprenta finală a maturizării va fi dată de Duhul lui Dumnezeu, fără de care nu poate exista vreo vocaţie religioasă a omului.
Că vocaţia apostolilor în comparaţie cu cea a lui Isus, era încă imatură, apare din conflictul pe care l-au avut cu samaritenii care au refuzat să-i lase să intre în satul lor şi peste care Iacob şi Ioan voiau să coboare un foc din cer ca să-i distrugă.

Evanghelistul Luca înţelege să ne spune că vocaţiile imature sunt mereu maximaliste şi justiţialiste cele mature în schimb, precum cea a lui Isus, sunt austere, dar echilibrate şi îndurătoare. Cine are aceste trăsături, pretinde mai mult de la sine şi mai puţin de la alţii. Dar pentru a ajunge la această maturitate creştină, oamenii trebuie să se lase călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu şi nu de gândurile şi judecăţilor lor. Dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci asemenea vocaţii imature, care nu au fost alimentate să se dezvolte cum se cuvine sunt pentru Biserică mai dăunătoare chair decât atâtea vocaţiile neurmate.

Dar sprijinul credinciosului de orice vocaţie ar trăi rămâne rugăciunea exprimată admirabil în psalmul 15, astăzi responsaorial : Păzeşte-mă Dumnezeule pentru că mă încred în tine. Am spus lui Dumnezeu; „Tu eşti Dumnezeul meu”. Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea cu sorţi tu eşti acela care ai în mâină soarta mea. Îl binecuvântez pe Domnul care mi-a dat înţelepciune căci până şi noaptea mă îndeamnă inima. Îl am mereu în faţa ochilor mei pe Domnul; dacă el este la dreapta mea, nu mnă clatin....Tu îmi vei arăta cărarea vieţii: în faţa ta sunt bucurii nespuse şi desfătări la dreapta ta....Doamne, tu eşti bucuria şi fericirea mea.

Duminică plăcută, iubiţi ascultători.
 
Aici serviciul complet audio cu inserţii muzicale: RealAudioMP3







All the contents on this site are copyrighted ©.