Omilie la Liturghia Duminicii a XIII-lea din Timpul liturgic de peste an, ciclul C
(RV - 30 iunie 2007) E ziua Domnului, când lecturile propuse la Liturghie sunt
dedicate în întregime reflecţiei asupra vocaţiilor. Este adevărat
că există o chemare universală la sfinţenie, la desăvârşirea vieţii creştine pentru
a ajunge ţelul mântuirii în peregrinarea de pe pământ. Există totuşi, vocaţi speciale
în sânul Poporului lui Dumnezeu, precum vocaţia la preoţie sau la viaţa consacrată
în diferite ordine şi congregaţii călugăreşti dar şi în institute seculare, trăind
viaţa de consacrare în mijlocul lumii.
Şi este cât se poate de potrivită meditaţia
asupra vocaţiei având în vedere faptul că duminica aceasta 1 iulie cei 30 de preoţi
hirotoniţi la Iaşi în solemnitatea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul celebrează,
prima sfână Liturghie în comunităţile în care s-au născut şi care i-au însoţit pe
calea formării.
Mai întâi o constatare. Vocaţia la o slujire religioasă este
prezentată cu respect în cărţile sacre ale tuturor religiilor, dar numai în Biblie
este tratată în toate aspectele ei, cel al chemării din partea lui Dumnezeu care
comportă o schimbare radicală a vieţii omului, şi cel al răspunsului din partea omului,
care doar cu greu reuşeşte să corespundă total planurilor Domnului asupra lui.
În
prima lecutră a acestei Liturghii luată din cartea întâia Regilor, este prezentat
vechiul profet Ilie care îl invită la urmarea sa pe Elizeu, un tânăr de la ţară folosind
un rit deosebit. În timp ce Elizeu stă şi ară cu 12 perechi de boi, Ilie trece pe
lâng el şi printr-un gest rapid îi aruncă propria mantie peste umeri. Povestirea vrea
dea asigurări că vocaţia profetică nu va înceta niciodată cât timp vor fi oameni care
vor şti să vorbească despre ea altora. Tânărul Elizeu se opreşte, încetează imediat
aratul, aleargă după Ilie şi îi cere să-i permită să-şi i-a rămas bun mai înâi de
la tatăl şi de la mama sa. „Du-te, i-a spus Ilie, dar gândeşte-te la ceea ce ţi-am
făcut”.
Elizeu s-a întors, a rupt lemnele plugului a făcut un foc, a tăiat
o perche de boi, a fiert carnea şi a dat oamenilor o masă de despărţire. Este prânzul
solemn, prin care salută rudele şi prietenii şi se desparte astfel de trecutul său.
Alegerea sa profetică este de acum irevocabilă. Nu se va mai întăarce la îndeletnicirea
şi la obiceiurile de mai înainte.
Această scenă de un pitoresc idilic se repetă
duminica aceasta într-un sens profetic mai profund în cele 30 de comunităţi unde preoţii
nou sfinţiţi oficiează Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în comunităţile creştine în
care fiecare a crescut, a simţit apelurile tainice ale chemării, a primit sfat şi
sprijin şi s-a maturizat ca rod al rugăciunilor comunităţii. Astăzi copleşit de generozitatea
Domnului noul preot oferă recunoscător Euharistia, Sacramentul carităţii, sacrament
de crezut, de celebrat şi de trăit. Dar este totodată şi o despărţire radicală de
trecut, de orice ambiguităţi, de lemnele plugului şi de boii care îl ţineau legat
de pământ şi de propria îndeletincire pentru a-l urma liber, detaşat, atent să facă
doar voia celui care l-a chemat.
Dar aici mi se strecoară o oarecare teamă:
nu aş vrea ca noii leviţi arzând lemnele plugului de odinioară asemenea lui Elizeu
să considere mai mult decât legitimă înlocuirea unor astfel de instrumente rudimentare
cu altele mai sofisticate şi costisitoare justificând-o cu pretextul că aşa „cere
apostolatul modern”. De la plugul ars pe câmp în moment de entuziasm până la excese
în dotaţii cu cele mai moderne aparaturi spre scandalulul lumii simple, nu-i decât
un pas. Şi pericolul nu este inverosimil.
Coerent cu tema primei lecturi, în
evanghelia duminicii sunt prezentaţi înaintea lui Isus trei aspiranţi discipoli. Cererile
lor sunt pline de ingenuităţi sau de incertitudini. În schimb răspunsurule lui Isus
sunt cele ale unui mare maestru relgios care nu pune accentul pe cantitatea, dar pe
calitatea ucenicilor săi. Cantitatea se rispieşte uşor, calitatea rămâne.
Primului
aspirant Isus îi spune: „Viaţa evanghelică nu e o glumă. Cine o înfruntă prins de
valul entuziasmului, mai devreme sau mai târziu ar putea să se răsgândească”. Celui
de-a doilea îi răpsunde:” Evanghelia este un mesaj de viaţă, şi de aceea cine îl poartă,
va întâmpina dificultăţi enorme într-o lume în care triumfă mesaje şi comportamente
de moarte. Ar putea să se descurajeze”. Şi celui de-al treilea: „Trecutul, chiar şi
cel mai bun, este un lanţ de amintiri, de care trebuie să te debarasezi, pentru a-ţi
programa viaţa numai în Dumnezeu”.
Evanghelistul Luca nu spune nimic despre
cei trei aspiranţi ucenici. Îi lasă în anonimat, pentru ca fiecare dintre cititori
să le poată da chipul pe care-l vrea. Chiar şi propriul chip. Cei trei reprezintă
atâţia bărbaţi şi atâtea femei care s-a întâlnit cu Cristos, i-au simţit imediat faremcul,
i-a sesizat chemarea misterioasă dar ulterior, printr-o răsgândire bruscă nu-au mai
decis să-l urmeze.
Dar în evanghelie este prezentată şi vocaţia prin execelenţă,
cea evanghelică a lui Isus şi a apostolilor săi, însă, în timp ce cea a lui Isus este
vocaţia unui om sigur de sine, care ştie ce vrea şi este conştient de ceea ce face
- Luca scrie că Isus meregea spre Ierusalim, iar sensul este că ştia că se duce la
moarte - , vocaţia apostolilor este cea a unor persoane, imature, neajunse la dezvoltarea
completă a chemării
De altfel, toate vocaţiile umane sunt, la început imature,
nedezvoltate complet.. Vor fi evenimentele şi chiar erorile care vor le maturiza,
dar amprenta finală a maturizării va fi dată de Duhul lui Dumnezeu, fără de care nu
poate exista vreo vocaţie religioasă a omului. Că vocaţia apostolilor în comparaţie
cu cea a lui Isus, era încă imatură, apare din conflictul pe care l-au avut cu samaritenii
care au refuzat să-i lase să intre în satul lor şi peste care Iacob şi Ioan voiau
să coboare un foc din cer ca să-i distrugă.
Evanghelistul Luca înţelege să
ne spune că vocaţiile imature sunt mereu maximaliste şi justiţialiste cele mature
în schimb, precum cea a lui Isus, sunt austere, dar echilibrate şi îndurătoare. Cine
are aceste trăsături, pretinde mai mult de la sine şi mai puţin de la alţii. Dar pentru
a ajunge la această maturitate creştină, oamenii trebuie să se lase călăuziţi de Duhul
lui Dumnezeu şi nu de gândurile şi judecăţilor lor. Dacă acest lucru nu se întâmplă,
atunci asemenea vocaţii imature, care nu au fost alimentate să se dezvolte cum se
cuvine sunt pentru Biserică mai dăunătoare chair decât atâtea vocaţiile neurmate.
Dar
sprijinul credinciosului de orice vocaţie ar trăi rămâne rugăciunea exprimată admirabil
în psalmul 15, astăzi responsaorial : Păzeşte-mă Dumnezeule pentru că mă încred în
tine. Am spus lui Dumnezeu; „Tu eşti Dumnezeul meu”. Domnul este partea mea de moştenire
şi cupa mea cu sorţi tu eşti acela care ai în mâină soarta mea. Îl binecuvântez pe
Domnul care mi-a dat înţelepciune căci până şi noaptea mă îndeamnă inima. Îl am mereu
în faţa ochilor mei pe Domnul; dacă el este la dreapta mea, nu mnă clatin....Tu îmi
vei arăta cărarea vieţii: în faţa ta sunt bucurii nespuse şi desfătări la dreapta
ta....Doamne, tu eşti bucuria şi fericirea mea.
Duminică plăcută, iubiţi ascultători. Aici
serviciul complet audio cu inserţii muzicale: