Cateheza Papei la audienţa generală dedicată Sfântului Ciprian, episcop african din secolul 3, martor al unităţii şi milostivirii Bisericii

(RV- 6 iunie 2007) În cateheza expusă la audienţa generală de miercuri dimineaţă, papa Benedict al XVI-lea a propus, aşa cum anunţase, celor peste 30 de mii de pelerini prezenţi în Piaţa Sfântul Petru, figura episcopului de Cartagina, Sfântul Ciprian. Un episcop, a spus Papa, care a ţinut mult la unitatea Bisericii şi care a demonstrat compasiune pentru a-i primi în Biserică şi pe cei care, de teama persecuţiilor împotriva creştinilor, abjuraseră iniţial credinţa.

Biserica este una şi unită sub „catedra lui Petru” şi cine se îndepărtează de aceasta „se amăgeşte” că face parte din Biserică. Dar, după ce a afirmat acest principiu, iertarea faţă de cine a părăsit-o şi cere să revină, este un act creştinesc prin excelenţă, ce pleacă din inimă: adică, acel loc deosebit al intimităţii cu divinul, unde „omul îi vorbeşte lui Dumnezeu şi Dumnezeu îl ascultă pe om”. Acesta a fost, pe scurt, stilul pastoral care a caracterizat scurta dar intensa parabolă de credinţă a episcopului Ciprian, african din Cartagina, convertit la creştinism la vârsta de 35 de ani, consacrat curând episcop şi mort martir doar 13 ani mai târziu, sub împăratul Valerian.

Ciprian, a explicat papa Benedict, nu a fost un teolog ci un păstor angajat „asiduu” să restabilească disciplina în rândurile creşitinilor, destrămate de violenţa persecuţiei romane. După cea a lui Deciu din anul 251, Ciprian a trebuit să înfrunte chestiunea aşa numită în latină „de lapsis”, adică despre cei „căzuţi”: cei care abandonaseră Biserica de teama de a fi justiţiaţi dar care acum, odată încetată primejdia, cereau să fie readmişi în Biserică. Comunitatea din Cartagina s-a divizat în două facţiuni, între „laxişti”, gata la iertare şi „rigorişti”, care ar fi voit epurarea trădătorilor. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, o gravă ciumă şi controversă dintre episcopul de Cartagina şi papa Ştefan au contribuit la creşterea tensiunii. Şi tocmai în acele „împrejurări dificile - a observat Benedict al XVI-lea - Ciprian a dovedit alese calităţi de conducere pastorală”.
Ins - „A fost sever, dar nu inflexibil cu cei căzuţi, acordându-le posibilitatea iertării după o pocăinţă exemplară; în faţa Romei a fost ferm în a apăra tradiţiile sănătoase, juste ale Bisericii africane; a fost foarte uman şi pătruns de cel mai autentic spirit evanghelic în a îndemna creştinii la ajutorul fratern în favoarea păgânilor în timpul ciumei; a ştiut să păstreze echilibrul, măsura justă în a aminti credincioşilor - prea fricoşi de a pierde viaţa şi bunurile pământeşti - că pentru ei adevărata viaţă şi adevăratele bunuri nu sunt cele din această lume; a fost de neînduplecat în combaterea moravurilor corupte şi a păcatelor care devastau viaţa morală, şi mai ales zgârcenia”.

În ciuda persecuţiilor sau a contrastelor cu Roma Ciprian, a afirmat papa Benedict, va fi mereu categoric în a indica în unitatea cu Papa legătura supremă a apartenenţei ecleziale. El, a observat Sfântul Părinte:
Ins - „Distinge între Biserica vizibilă, ierarhică şi Biserica invizibilă, mistică, dar afirmă cu tărie că Biserica este una, întemeiată pe Petru. Nu oboseşte să repete că 'cine abandonează catedra lui Petru, pe care este întemeiată Biserica, se amăgeşte că rămâne în Biserică’ (...) Există un singur Dumnezeu, un singur Cristos”, avertizează Ciprian, „o singură este Biserica sa, o singură credinţă, un singur popor creştin, strâns în trainica unitate de ciment a concordiei: şi nu se poate separa ceea ce este unul din fire”.

Şi din rugăciunea creştină prin excelenţă, Pater noster - Tatăl nostru, reiese caracterul unanim şi colectiv al Bisericii. Ea, notează Ciprian într-o Rugăciune a sa, a fost dată de cristos la plural „pentru ca acela care se roagă să nu se roagedoar pentru sine. Rugăciunea noastră - continuă este publică şi comunitară”.

„În definitiv, Ciprian se situează la originile acelei rodnice tradiţii teologico-spirituale care vede în ’inimă’ locul deosebit al rugăciunii. Potrivit Bibliei şi Sfinţilor Părinţi, de fapt, inima este partea intimă a omului, locul unde locuieşte Dumnezeu. Preaiubiţilor, să ne însuşim această ’inimă în ascultare’, despre care vorbeşte Biblia şi Părinţii Bisericii; avem atât de mare nevoie de ea! Numai în felul acesta vom putea experimenta pe deplin că Dumnezeu este Tatăl nostru şi că Biserica, sfânta Mireasă a lui Cristos, este într-adevăr Mama noastră”.

Cea de-a 20-a audienţă generală din acest an a trebuit să înregistreze şi o notă de cronică, cea a unui bărbat care miercuri dimineaţă, la trecerea Papei, a sărit dincolo de structurile mobile care delimitau spaţiul rezervat pelerinilor încercând să urce în automobilul papal; încercare blocată imediat de oamenii din garda Pontifului. Episodul nu a tulburat totuşi obişnuita atmosferă de afecţiune şi entuzism care a marcat şi această întâlnire săptămânală, încheiată de Benedict al XVI-lea cu cateheza în nouă limbi şi saluturi particulare grupurilor mai numeroase de pelerini, între care cel provenind din dieceza de Satu Mare, saluat în limba maghiară de către Sfântul Părinte.
La sfâriştul audienţei generale, ca de obicei Papa a intonat în cor rugăciunea Tatăl nostru în limba latină şi a invocat binecuvântarea apostolică peste toţi cei prezenţi, care pe calea undelor ajunge la toţi ascultătorii noştri.
Ins- Binecuvântarea apostolică
Aici serivicul nostru audio: