Maria şi ateul: gând la încheierea lunii mai

(RV - 31 mai 2007) „Am ajuns până la ateismul intelectual, până la a-mi imagina o lume fără Dumnezeu. Văd însă că am păstrat mereu o încredere tainică în Maria. În momentele de angoasă îmi iese spontan din piept această exclamaţie: ’Maică a milei, ajută-mă!’.
Iată-ne în ultima zi de mai când Biserica aminteşte vizita Mariei la ruda sa Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul. Este ocazia pentru un ultim cânt către mama lui Cristos, ales şi în acest caz nu din imensa literatură mariană dar dintr-un pasaj autobiografic destul de surprinzător al unui renumit scriitor şi filozof spaniol, Miguel de Unamuno (1864-1936), un personaj cu o experienţă de viaţă foarte agitată, oscilând între ateism şi mistică. Mărturia sa este confirmată adesea şi în mod neaşteptat şi de alte figuri din lumea culturii, care au căutat să şteargă orice amprentă religioasă din sufletul lor, extirpând mai ales rădăcinile copilăriei când spiritualitatea era aproape spontană.
Ei bine, uneori multe din aceste persoane, la fel ca atâtea alte personaje mai mult sau mai puţin cunoscute, mărturisesc că au păstrat o picătură de încredere religioasă mai ales - în momentele cele mai obscure - tocmai prin invocaţia către Maria. Este poate un mod pentru a nu-l deranja pe Dumnezeu, prezenţă mai anevioasă şi angajantă, dar este o mică şi ultimă cale spre credinţă. Totuşi, chiar şi celor care cred aş vrea să le spun - tot în sensul cuvintelor lui Unamuno - că nu trebuie să ezite să păstreze un fond de încredere „de copil”. Să nu uităm că însăşi Biblia reprezintă atitudinea emblematică a credinciosului „în copilul înţărcat în braţele mamei sale” (Ps. 131,2). Desigur, credinţa nu trebuie să fie doar sentiment, dar este şi seninătate, mângâiere, abandon, pace şi linişte interioară” (Gianfranco Ravasi, Avvenire, 31 mai 2007).