A doua aniversare a alegerii lui Benedict al XVI-lea la sediul Apostolului Petru: păstor care a cerut credincioşilor să se roage pentru el ca să nu fugă de teamă din faţa lupilor

(RV - 19 aprilie 2007) Împlinirea a doi ani de pontificat ai lui Benedict al XVI-lea. Era ora 17.50 marţi 19 aprilie 2005. Din micul horn al Capelei Sixtine iese un fum de culoare nesigură, greu de desluşit. Apoi dintr-odată, în mod clar, devine alb. A fost ales Papa! Începe astfel aventura lui Benedict al XVI-lea, chemat să urmeze lui Ioan Paul al II-lea care s-a aflat la conducerea Bisericii aproape 27 de ani. Noul Papă, al 265-lea Vicar al lui Cristos şi al VIII-lea Papă german din istorie, în doi ani ai ministerului petrin a întâlnit 7 milioane şi jumătate de persoane, a efectuat 3 călătorii pastorale în Italia şi 5 călătorii apostolice internaţionale. Între evenimentele istorice, vizita la Auschwitz-Birkenau în Polonia şi la Moscheea Albastră din Istanbul, în Turcia. A scris o enciclică „Deus caritas est”, o Exortaţie apostolică „Sacramentum caritatis” despre Euharistie şi cartea „Isus din Nazaret” , abia apărută în librării.

Dar să reparcurgem cei doi ani de pontificat ai lui Benedict al XVI-ea, cu momentele sale principale.
Ins: - „Habemus Papam” - anunţă din balconul central al bazilicii vaticane cardinalul protodiacon, chilianul Jorge Arturo Medina Estévez.

Tânărul teolog Joseph Ratzinger dorea să-l slujească pe Domnul ca învăţător...dar rugăciunea celui smerit trece dincolo de nori...devine Catihet al lumii:
Ins: - „Dragi fraţi şi surori, după marele Papă Ioan Paul al II-lea, domnii cardinali m-au ales pe mine, un simplu şi umil lucrător în via Domnului”. Sunt primele cuvinte ale noului Papă.

Simplitatea este una din trăsăturile dominante ale lui Benedict al XVI-lea: cuvântul său este clar, senin, profund, atinge inima şi trezeşte conştiinţa. Blând şi, în acelaşi timp, ferm. Vorbeşte despre slăbiciunea sa, cere credincioşilor să se roage pentru el ca să nu fugă de teamă din faţa lupilor. Gestul său e sobru: cel care străluceşte este Cristos. Credinţa - explică - nu este moralism, nu înseamnă oprelişti ci a deveni prieteni ai lui Isus; înseamnă a-l întâlni în mod viu şi concret pe Dumnezeu răstignit care vrea să-i mântuie pe toţi, chiar pe duşmani:
Ins: - „Iubirea faţă de duşmani constituie miezul ’revoluţiei creştine’, o revoluţie nebazată pe strategii de putere economică, politică sau mediatică. Revoluţia iubirii, o iubire care nu se sprijină, în definitiv, pe resursele omeneşti, dar este dar al lui Dumnezeu care se dobândeşte având încredere numai şi fără reţineri în bunătatea sa plină de îndurare. Iată noutatea Evangheliei, care schimbă lumea fără să facă zgomot. Iată eroismul ’celor mici’ care cred în iubirea lui Dumnezeu şi o răspândesc chiar cu preţul vieţii” (Angelus, 18.02.2007).

Benedict al XVI-lea insistă asupra caracterului raţional al credinţei chemând credincioşii la marele dialog al adevărului: Dumnezeul lui Isus este atât de nemărginit de bun, atât de mic şi atât de mare, încât este cu adevărat convingător:
Ins: - „Dacă luăm în considerare marile opţiuni, opţiunea creştină este chiar şi astăzi cea mai raţională şi cea mai umană. De aceea putem elabora cu încredere o filozofie, o viziune despre lume care să fie bazată pe această prioritate a raţiunii, pe această încredere că Raţiunea creatoare este iubire şi că această iubire este Dumnezeu” (Întâlnirea cu tinerii în piaţa Sfântul Petru, 6.04.2006).

Imporantul discurs ţinut la Universitatea din Regensburg în Germania, greşit interpretat şi axat de mass-media pe raportul cu Islamul, era în realitate adresat mai ales Occidentului: o invitaţie la lărgi orizonturile raţiunii, reduse de cultura modernă doar la ceea ce este verificabil în experienţă, şi astfel incapabilă să poarte dialog cu culturile şi cu religiile. Îndeamnă la a regăsi gustul pentru reflecţie şi, adresându-se în special tinerilor, să-şi pună întrebări în legătură cu Dumnezeu, să caute Chipul său:
Ins: - „Dragi tineri prieteni - cât este de important astăzi tocmai acest lucru: a nu se lăsa pur şi simplu purtaţi încoace şi încolo în viaţă; a nu se mulţumi cu ceea ce toţi gândesc, spun şi fac. A a privi cu atenţie în jurul său în căutarea lui Dumnezeu. Nu lăsaţi ca întrebarea despre Dumnezeu să se dizolve în sufletele voastre. Dorinţa după ceea ce este mai mare. Dorinţa de a-l cunoaşte pe Domnul - Faţa sa...” (Liturghia Duminicii Floriilor, 1 aprilie 2007).

Biserica - afirmă Papa - nu are interese şi nu caută privilegii: vrea doar să-l vestească pe Cristos şi să apere omul, pe cei mai mici de aroganţa celor tari. De aici, enunţarea principiilor nenegociabile: dreptul la viaţă pentru toţi, familia, libertatea de educaţie. Principii neconfesionale întrucât aparţin umanităţii. Asupra unor asemenea chestiuni - avertizează - „conştiinţa sufocată de mijloacele de presiune colectivă , nu dovedeşte o suficientă vigilenţă”. Explică urmările devastatoare ale relativismului, criticând absolutismul dogmatic al acelor laicişti care vor să-i ia Bisericii dreptul la libera exprimare. Denunţă scandalul sărăciei şi al foametei, injustiţiile create de o anumită globalizare, neocolonialismul ţărilor bogate. traficul de arme care creşte într-o indiferenţă aproape generală. Papa are la inimă în mod special Africa, Ţara Sfântă şi priveşte cu atenţie spre China şi la sfidările şi speranţele din continentul american, în timp ce subliniază riscul ca Europa, renegând valorile creştine, să se renege pe sine. Vede răul în lume care - spune - „în ciuda tuturor progreselor înregistrate...nu este deloc învins, din contra, puterea sa pare să se întărească şi sunt repede demascate toate tentativele de a-l ascunde”.

Suferinţa este un mister pe care Dumnezeu l-a explicat prin Crucea Fiului:
Ins: - „Cristos, suferind pentru noi toţi, a conferit un nou sens suferinţei, a introdus-o într-o nouă dimensiune, într-o nouă ordine, cea a iubirii...Pătimirile lui Cristos pe Cruce au dat un sens absolut nou suferinţei, au transformat-o din interior...Este suferinţa care arde şi consumă răul cu flacăra iubirii...Orice suferinţă umană, orice durere, orice infirmitate închide în sine o promisiune de mântuire” (Întâlnirea cu membrii Curiei Romane, 22 decembrie 2005).

Papa lucrează intens pentru ecumenismul cu celelalte confesiuni creştine şi pentru dialogul cu celealte religii; în special cu islamul - afirmă - este o necesitate vitală. Gândirea sa este ordonată, se exprimă în argumetări; îndeamnă catolicii la coerenţă, la a nu separa pe Cristos şi Biserica, evitând falsităţile compromisurilor şi recursul la aşa-zisul rău minor. Îi invită să redescopere tăcerea, meditarea Bibliei, rugăciunea, adoraţia euharistică, dincolo de orice activism fără conţinut, gol:
Ins: - „Rugăciunea nu este un accesoriu, ceva opţional, dar o chestiune de viaţă şi de moarte. Numai cine se roagă, de fapt, adică cine se încredinţează lui Dumnezeu cu iubirea filială, poate intra în viaţa veşnică, care este Dumnezeu însuşi (Angelus, 2 martie 2007).
 
Credinţa nu este o greutate apăsătoare: dimpotrivă, a depinde de Dumnezeu face cu adevărat liberi iar a face voinţa sa „dă aripi pentru a zbura spre înălţimi” şi smulge eu-l nostru din izolare pentru a-l face să devină „una în Cristos”. „Eu, dar nu mai sunt eu”: aceasta este formula noutăţii creştine care mărturiseşte lumii bucuria şi frumuseţea credinţei:
Ins: - „Dumnezeu este iubire şi iubirea sa este secretul fericirii noastre” (Audienţa generală din 21 februarie 2007).
Benedict al XVI-lea transmite pace, pentru că se alimentează din izvorul păcii: Dumnezeu, Tată bun, care nu ne abandonează niciodată, nici chiar în nopţile întunecate ale vieţii”:
Ins: - „Această lume a noastră este o lume de temeri: frică de mizerie şi de sărăcii, fircă de boli, de suferinţe, frică de singurătate, frică de moarte. Putem cădea, dar la sfârşit cădem în mâinile lui Dumnezeu. Şi mâinile lui Dumnezeu sunt mâini bune”. (Vizita pastorală la parohia „Santa Maria Consolatrice” din Roma, 18 decembrie 2005). Este convingerea lui Benedict al XVI-lea şi a noastră.
Ins: - secvenţe muzicale.

 
Aici serviciul audio: