"La botez, împreună cu Cristos, şi noi am făcut călătoria cosmică pînă în adâncurile morţii. Însoţiţi de El, suntem liberi de teamă": omilia papei Benedict al XVI-lea în Noaptea Învierii (text).

RV 08 apr 2007. Redăm în continuare predica papei Benedict al XVI-lea din Noaptea Învierii, în traducerea de lucru a redacţiei noastre:

Dragi fraţi şi surori, din timpurile cele mai vechi liturgia zilei de Paşti începe cu aceste cuvinte: "Resurrexi et adhuc tecum sum" – Am înviat şi sunt întotdeauna cu tine; ai pus mâna ta asupra mea. Liturgia vede aici primul cuvânt al Fiului adresat Tatălui după înviere, după întoarcerea din noaptea morţii în lumea celor vii. Mâna Tatălui l-a sprijinit şi în această noapte şi astfel El a putut să se ridice, să învie.

Cuvântul este luat din Psalmul 138 şi aici a avut iniţial o semnificaţie diferită. Acest psalm este un cântec de uimire pentru atotputernicia şi omniprezenţa lui Dumnezeu, un cântec de încredere în acel Dumnezeu care nu ne lasă niciodată să cădem din mâinile sale. Şi mânile sale sunt mâini bune. Rugătorul imaginează o călătorie prin toate dimensiunile universului – ce i se va întâmpla? "Dacă mă urc la cer, tu eşti acolo, dacă m-aş coborî în împărăţia morţilor, tu eşti de faţă. Dacă aş lua aripile aurorei şi m-aş opri dincolo de mare, şi acolo mă călăuzeşte mâna ta şi dreapta ta m-ar ţine. Dacă aş spune: "Cel puţin întunericul să mă acopere..." dar nici întunericul nu-i întuneric pentru tine, întunericul pentru tine este ca lumina" (Ps 138/139, 8-12).

În ziua de Paşti Biserica ne spune: Isus Cristos a săvârşit pentru noi această călătorie prin dimensiunile universului. În Scrisoarea către efeseni citim că El a coborât în regiunile cele mai joase ale pământului şi că Cel care a coborât este acelaşi care s-a şi urcat deasupra tuturor cerurilor pentru a umple universul (cf 4,9). Astfel, viziunea psalmului a devenit realitate. În obscuritatea de nepătruns a morţii, el a intrat ca lumină, noaptea devenise luminoasă ca ziua şi întunericul devenise lumină. De aceea, Biserica poate considera pe bună dreptate cuvântul de mulţumire şi de încredere drept cuvânt al Celui înviat adresat Tatălui: "Da, am făcut călătoria pînă în adâncurile extreme ale pământului, în abisul morţii şi am dus lumina; şi acum am înviat şi sunt ţinut pentru totdeauna în mâinile tale". Dar cuvântul Celui Înviat către Tatăl a devenit şi un cuvânt pe care Domnul îl adresează nouă: "Am înviat şi acum sunt întotdeauna cu tine", spune fiecăruia dintre noi. Mâna mea te sprijină. Oriunde ai cădea, vei cade în mâinile mele. Sunt prezent chiar şi la uşa morţii. Unde nimeni nu te mai poate însoţi şi unde nu poţi duce nimic, acolo te aştept eu şi pentru tine prefac întunericul în lumină.

Acest cuvânt al psalmului, citit ca dialog al Celui înviat cu noi, este în acelaşi timp o explicaţie a ceea ce se întâmplă la Botez. Botezul, în fapt, este mai mult decât o spălare, o purificare. Este mai mult decât o asumare într-o comunitate. Este o nouă naştere. Un nou început al vieţii. Pasajul din Scrisoarea către romani pe care l-am ascultat mai înainte, spune prin cuvinte misterioase că în Botez am fost "altoiţi" în asemănarea cu moartea lui Cristos. În Botez ne dăruim lui Cristos – El ne asumă în sine, pentru ca apoi noi să nu mai trăim pentru noi înşine, ci graţie Lui, cu El şi în El, să trăim împreună cu El şi astfel pentru alţii. În Botez ne lepădăm de noi înşine, depunem viaţa noastră în mâinile sale, astfel încât să putem spune cu Sf. Paul: "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine". Dacă ne dăruim în acest mod, acceptând un fel de moarte a eului nostru, atunci acest lucru înseamnă că graniţa dintre moarte şi viaţă devine permeabilă. Dincoace precum şi dincolo de moarte, suntem cu Cristos şi de aceea, din acel moment înainte, moartea nu mai este o adevărată limită. Paul ne spune în mod foarte clar în Scrisoarea către filipeni: "Pentru mine a trăi este Cristos. Dacă pot să fiu cu Cristos (adică, dacă mor) este un câştig. Dar dacă rămân în această viaţă, pot aduce roade şi pe mai departe. Sunt constrâns de acestea două: să fiu desprins – adică să fiu justiţiat – şi să fiu cu Cristos, ceea ce ar fi mai bine; dar a rămâne în această viaţă este mai necesar pentru voi" (cf 1,21ş.u.). Dincoace şi dincolo de graniţa morţii, el este cu Cristos – nu mai există o diferenţă adevărată. Da, e adevărat: "În urmă şi în faţă tu mă înconjori. Întotdeauna sunt în mâinile tale". Romanilor, Paul le scrie: "Nimeni... nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine... fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem " (Rm 14,7ş.u.).

Dragi candidaţi la Botez, aceasta este noutatea Botezului: viaţa noastră aparţine lui Cristos, nu ne mai aparţine nouă. Dar tocmai de aceea nu suntem singuri nici chiar în moarte, ci suntem cu El care trăieşte întotdeauna. În Botez, împreună cu Cristos, am făcut deja călătoria cosmică pînă în adâncurile morţii. Însoţiţi de El, mai mult, primiţi de El în iubirea sa, suntem liberi de teamă. El ne învăluie şi ne duce, oriunde am merge, El care este Viaţa însăşi.

Să revenim încă o dată asupra nopţii din Sâmbăta Sfântă. În Crez, mărturisim cu privire la drumul lui Cristos: "a coborât în iad". Ce s-a întâmplat atunci? Pentru că nu cunoaştem lumea morţii, putem reprezenta acest proces de depăşire a morţii numai prin imagini care rămân întotdeauna puţin potrivite. Cu toată insuficienţa lor, totuşi, ele ne ajută să înţelegem ceva din mister. Liturgia aplică la coborârea lui Isus în noaptea morţii cuvântul psalmului 23/24: "Ridicaţi-vă, porţilor, pragurile voastre de sus, deschideţi-vă, voi, porţi veşnice!" (v.7). Poarta morţii este închisă, nimeni nu se poate întoarce de acolo. Nu există o cheie pentru această poartă de fier. Cristos, însă, are cheia. Crucea sa deschide larg porţile morţii, porţile fără ieşire. Ele nu mai sunt acum de netrecut. Crucea sa, radicalitatea iubirii sale este cheia care deschide această poartă. Iubirea Celui care, fiind Dumnezeu, s-a făcut om ca să poată muri – această iubire are forţa de a deschide poarta. Această iubire este mai puternică decât moartea. Icoanele pascale ale Bisericii orientale arată cum Cristos intră în lumea morţilor. Veşmântul său este lumină, pentru că Dumnezeu e lumină. "Noaptea este clară ca ziua, tenebrele sunt ca lumina" (cf Ps 138/139, 12). Isus care intră în lumea morţilor poartă stigmatele: rănile sale, pătimirile sale au devenit putere, sunt iubirea care învinge moartea. El îl întâlneşte pe Adam şi pe toţi oamenii care aşteaptă în noaptea morţii. La vederea lor, se crede chiar că se aude rugăciunea lui Iona: "Din adâncul împărăţiei morţilor am strigat şi tu ai ascultat glasul meu" (Iona 2,3). Fiul lui Dumnezeu în întrupare s-a făcut una cu fiinţa umană, cu Adam. Dar numai în acel moment, în care se împlineşte actul extrem al iubirii coborând în noaptea morţii, el duce la desăvârşire drumul întrupării. Prin intermediul morţii sale El îl ia de mână pe Adam, pe toţi oamenii în aşteptare şi îi duce la lumină.

Acum, cu toate acestea, ne putem întreba: Dar ce înseamă această imagine? Ce noutate s-a întâmplat cu adevărat acolo prin intermediul lui Cristos? Sufletul omului, întocmai, este prin sine nemuritor încă de la creaţie – ce noutate a adus Cristos? Da, sufletul este nemuritor, pentru că omul în mod unic stă în memoria şi în iubirea lui Dumnezeu, chiar şi după căderea lui. Dar puterile lui nu-i erau îndeajuns ca să se poată înălţa pînă la Dumnezeu. Nu avem aripi care să ne poată duce pînă la o atare înălţime. Şi totuşi, nimic altceva nu-l poate îndestula pe om în veci decât să fie cu Dumnezeu. O eternitate fără această unire cu Dumnezeu ar fi o osândă. Omul nu reuşeşte să ajungă în înalt, dar îi este dor de înalt: "Dintru adâncuri strig către tine..." Numai Cristos cel înviat ne poate duce sus pînă la unirea cu Dumnezeu, pînă acolo unde puterile noastre nu pot ajunge. El ia cu adevărat oaia rătăcită pe umerii săi şi o duce acasă. Ţinându-ne strâns de Trupul său, noi trăim şi în comuniune cu Trupul său ajungem pînă la inima lui Dumnezeu. Şi numai în acest fel moartea este învinsă, suntem liberi şi viaţa noastră este speranţă.

Acesta este strigătul de bucurie al Vigiliei pascale: noi suntem liberi. Prin învierea lui Isus iubirea s-a dovedit mai tare decât moartea, mai puternică decât răul. Iubirea l-a făcut să coboare şi este în acelaşi timp forţa în care El urcă, forţa prin intermediul căreia ne duce cu sine. Uniţi la iubirea sa, purtaţi pe aripile iubirii, ca persoane care iubesc să coborăm împreună cu El în tenebrele lumii, ştiind că chiar în acest fel urcăm împreună cu El. Să ne rugăm aşadar în această noapte: Doamne, arată că şi astăzi iubirea este mai tare decât ura, că e mai tare decât moartea. Coboară şi în nopţile şi în abisurile infernale ale timpului nostru modern şi ia-i de mână pe cei care aşteaptă. Du-i la lumină! Fii cu mine şi în nopţile mele întunecate şi condu-mă afară! Ajută-mă, ajută-mă să cobor împreună cu tine în întunericul celor care sunt în aşteptare, care strigă dintru adâncuri către tine! Ajută-ne să ducem lumina ta! Ajută-ne să ajungem la "da"-ul iubirii care face să coborâm şi chiar în acest fel să urcăm împreună cu tine! Amin.