Cine a primit milostivire, să o dea mai departe fraţilor săi: a patra predică de Postul Mare, prezentată vineri de pr. R. Cantalamessa în prezenţa Papei şi a Curiei Romane. Tema - "fericiţi cei milostivi, căci ei vor afla milostivire".

RV 30 mar 2007. "De la Isus, creştinul să înveţe nu numai să fie milostiv dar şi bucuria de a ierta, cea care aduce pacea în suflete": sunt cuvintele predicatorului Casei Pontificale, pr. Raniero Cantalamessa, prezentând vineri a patra predică de Postul Mare în prezenţa Papei şi a Curiei Romane, centrată pe fericirea evanghelică a celor milostivi. Iertarea, o faţetă a milostivirii, este pentru o comunitate ca uleiul pentru motor care atenuează frecuşurile şi permite o convieţuire umană armonioasă.
"Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor alfa milostivire", spune Isus în Evanghelie şi dacă fericirile sunt "portretul" lui Isus, a observat predicatorul, atunci şi practicarea milostivirii trebuie să fie văzută de cel care crede după modul în care Isus a practicat milostivirea. În Sfânta Scriptură, cuvântul "milostivire" se prezintă cu două înţelesuri de bază: primul, arată atitudinea părţii mai tari faţă de partea mai slabă, şi se exprimă de obicei prin iertare; al doilea, indică atitudinea manifestată faţă de o necesitate a celuilalt şi se manifestă prin faptele de milostenie. Avem, pentru a spune astfel, milostivirea inimii şi milostivirea mânilor.
În viaţa lui Isus, a reluat pr. Cantalamessa, strălucesc amândouă forme: el reflectă milostivirea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi dar se înduioşează şi de toate suferinţele şi nevoile omului. În fericirea evanghelică amintită, sensul predominant este însă cel al iertării, îndeosebi al iertării păcatelor. Isus justifică atitudinea sa faţă de cei păcătoşi spunând că la fel face şi Tatăl ceresc. Celor care-l acuzau, el le aminteşte cuvântul lui Dumnezeu din profeţi: "milă vreau, nu jertfă" (Mt 9,13):

Ins – "Lucrul cel mai surprinzător, la milostivirea lui Dumnezeu, este faptul că el simte bucurie în a fi milostiv. Dar de ce, ne putem întreba, oiţa rătăcită, pe cântar, este mai importantă decât toate celelalte rămase împreună, şi cântăreşte mai greu chiar cea care a scăpat şi a făcut probleme, oaia rătăcită?"
O explicaţie – a continuat predicatorul - ne oferă poetul francez Charles Peguy: rătăcindu-se, acea oaie a făcut să tremure inima lui Dumnezeu. Dumnezeu s-a temut că o va pierde pentru totdeauna. Această teamă, spune poetul, a făcut să se înfiripeze speranţa în Dumnezeu şi speranţa, odată împlinită, a adus cu sine bucuria şi sărbătoarea". Dumnezeu este gata de iertare dar respectă libertatea omului de a primi iertarea sa şi de a o dărui mai departe la semenii săi.
Dar milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi – s-a întrebat apoi pr. Cantalamessa – este efect şi proporţionată cu milostivirea pe care noi o arătăm altora? Nu, a răspuns, iertarea lui Dumnezeu vine mai înainte de iertarea omului:

Ins – "Parabola celor doi slujitori este cheia prin care înţelegem corect acest raport. Aici se vede cum stăpânul este cel care, din proprie iniţiativă, fără condiţii, iartă datoria imensă a slujitorului (zece mii de talanţi) şi tocmai generozitatea lui ar fi trebuit să-l facă pe slujitor să fie milostiv de cel care îi datora suma infimă de o sută de dinari. Aşadar, trebuie să fim milostivi pentru că am primit milostivire, nu pentru a primi milostivire; dar, trebuie să fim milostivi, altfel, milostivirea lui Dumnezeu nu va avea efect pentru noi şi ne va fi retrasă, după cum stăpânul din parabolă a retras-o de la slujitorul nemilos".
Biserica, aşadar, şi fiecare creştin în parte sunt solicitaţi să se comporte cu aceeaşi generozitate şi cu inteligenţa care au caracterizat iubirea lui Cristos faţă de aşa numiţii "păcătoşi". Aceştia nu erau criminali sau asasini, cum deseori se spune în zilele noastre lăsând de înţeles un Isus "iresponsabil" frecventator de oameni fărădelege, ei erau mai ales farizeii şi interpretarea lor rigidă a legii.
"Dacă ar fi aşa, adversarii lui Isus aveau efectiv dreptate de a se scandaliza şi de a-l considera persoană iresponsabilă şi un pericol social. În realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Isus nu neagă faptul că există păcatul şi că există păcătoşi, nu justifică fraudele lui Zaheu sau adulterul femeii. O dovedeşte faptul că îi numeşte "bolnavi":

Ins – "Isus nu banalizează păcatul, ci găseşte modul prin care să nu şi-i îndepărteze niciodată pe păcătoşi, dar să-i atragă, mai degrabă, la sine. Nu vede în ei ceea ce sunt, dar ceea ce pot deveni, dacă sunt atinşi de milostivirea divină în adâncul mizeriei şi al dispărării lor. Nu aşteaptă ca ei să vină la el, el este cel care merge în căutarea lor".
"Ne apropiem de sărbătoarea Paştelui şi experienţa pascală prin excelenţă este întocmai experienţa milostivirii unii faţă de alţii, după ce am simţim la rândul nostru milostivirea lui Dumnezeu. Concret, a fost îndemnul predicatorului, este vorba de a reacţiona prin iertare şi, atât cât este posibil, prin scuzarea aproapelui, nu prin condamnarea lui:

Ins – "Iertarea este pentru o comunitate ceea ce este uleiul pentru motor. Dacă unul porneşte cu automobilul fără o picătură de ulei în motor, după câţiva chilometri este cuprins de flăcări. Asemeni uleiului, şi iertarea elimină frecuşurile. Să căutăm, în raporturile noastre cu ceilalţi, pe acela în care ni se pare necesar să strecurăm uleiul milostivirii şi al reconcilierii, şi să-l vărsăm cu discreţie dar din belşug, cu ocazia Sfintelor Paşti".

Aici, serviciul audio: