Solidaritatea cu cei săraci şi care îndură foame, necesară pentru a învinge indiferenţa pe care o nutreşte o parte a nordului faţă de sudul lumii, solicitată de părintele Cantalamessa în predica de Postul Mare ţinută vineri în Vatican

(RV - 23 martie 2007) Singurul „război sfânt” pe care religiile sunt chemate astăzi să-l poarte împreună, în cel de-al treilea Mileniu, este cel împotriva sărăciei, care în lume seceră milioane de victime. A afirmat vineri dimineaţă părintele capucin Raniero Cantalamessa în cea de-a treia predică de Postul Mare ţinută în capela Redemptoris Mater din Palatul Apostolic pentru Papa şi Curia Romană. Contextul afirmaţiei de mai sus este meditarea Fericirii: „Fericiţi voi care acum sunteţi flămânzi, căci vă veţi sătura” (Lc 6,21), luată din Evanghelia după Sfântul Luca. Indiferenţa, a spus predicatorul Casei Pontificale, este cel mai mare păcat împotriva săracilor.
Tentaţia celui care posedă bunuri comparativ cu cine îndură mizerie este aceea de a pune „geamuri duble” între noi şi drama pe care o trăiesc săracii şi care este astfel percepută în mod „atenuat”, ca ceva ambalat în vată, şi deci bine izolat. A folosit cuvinte şi imagini clare, părintele franciscan Cantalamessa, în a denunţa una din plăgile nerezolvate ale planetei, cea a foametei, dar şi în a-i evalua implicaţiile din punctul de vedere creştin. Punctul de pelcare al predicii de Postul Mare a fost cunoscuta afirmaţie a evangheliştilor Luca şi Matei, pe care, cu accente diferite, o reproduc în respectivele Evanghelii şi care îi defineşte „Fericiţi” pe cei înfometaţi „pentru că se vor sătura”. Luca, a explicat înainte de toate predicatorul pontifical, vorbeşte simplu despre „foame” şi nu despre „foame de dreptate” cum face evanghelistul Matei, deşi această a doua versiune - a observat - „nu se opune celei prezente în Evanghelia după Luca, dar o confirmă şi o întăreşte”. Dar, pentru ce oamenii care nu au cu ce să-şi astâmpere foamea sunt chemaţi „Fericiţi” în comparaţie cu cei bogaţi şi, în consecinţă, sătui? Isus însuşi, a arătat predicatorul, ne dă o explicaţie plastică prin parabola omului bogat şi a lui Lazăr cel sărac:
Ins: - „Bogatul care benchetuia şi toţi ceilalţi bogaţi din Evanghelie nu sunt condamnaţi pentru simplu fapt de a fi bogaţi, dar pentru uzul pe care îl fac sau nu îl fac, din bogăţia lor. În parabola bogatului care trăia în petreceri Isus face să se înţeleagă că exista, pentru bogat, o cale de ieşire, aceea de a-şi aminti de Lazăr de la uşa sa şi a împarte cu el masa abundentă (...) Astfel se explică pentru ce acel ’vai’ adresat celor bogaţi şi sătui; un ’vai’, însă, care înseamnă mai mult un avertisment ’fiţi atenţi’ decât o condamnare ’blestemaţi voi’ deoarece Isus nu blestemă pe nimeni, semnalul său este mai curând unul de alarmă”.
Bogăţia în sine nu este prin urmare ’învinovăţită’, 'culpabilizată' de Evanghelie, în schimb este stigmatizată atitudinea pe care oamenii sau naţiunile bogate o adoptă faţă de cei care sunt în mizerie. Tocmai aici stă actualitatea acestei parabole, a precizat părintele Cantalamessaa, stă mai ales în faptul că ea, după două mii de ani, repoduce exact scenariul mondial al celui de-al 21-lea secol:
Ins: „Parabola omului bogat şi a lui Lazăr cel sărac se repetă şi astăzi, în mijlocul nostru, la scară mondială. Cele două personaje stau exact pe două emisfere: bogatul consumist reprezintă emisfera de nord (Europa Occidentală, America şi Japonia); săracul Lazăr este, cu puţine excepţii, emisfera de sud. Două personaje, două lumi: prima lume şi ’lumea a treia’. Două lumi de mărime neegală: cea pe care o numim „lumea a treia” reprezintă în realitate ’două treimi din lume”. (...) Iar risipa este consecinţa acestei stări de lucruri. Cu ani în urmă, o în cadrul unei anchete efectuate de Ministerul american al Agriculturii, s-a calculat că din 161 de miliarde de kilograme de produse alimentare, 43 de miliarde, adică aproximativ o pătrime, se aruncă, sfârşesc la gunoi. Din această mâncare aruncată, - s-ar putea, uşor, recupera, voind, circa 2 miliarde de kilograme, o cantitate suficientă pentru a potoli, timp de un an, foamea unui număr de patru milioane de persoane”.

Ceea ce nu se face pentru a uşura condiţiile de viaţă ale celor săraci şi înfometaţi trebuie atribuit indiferenţei despre care părintele Cantalamessa a spus că este „poate cel mai mare păcat” împotriva lor. Prin efectul „geamurilor duble” - sticle sunt ecranele televizoarelor - puse între bunăstarea unora şi mizeria altora se sfârşeşte prin a ignora legiunile celor fără pâine şi fără adăpost, adică pe atâţia „Lazăr” de azi.
Ins: „Primul lucru de făcut faţă de săraci este, deci, a sparge ’geamurile duble’, a depăşi indiferanţa, insensibilitatea, a da deoparte orice apărare şi a ne lăsa pătrunşi de o sfântă nelinişte gândindu-ne la mizeria înspăimântătoare care există în lume. (...) A elimina sau a reduce prăpastia injustă şi scandaloasă care există între cei sătui şi cei flămânzi ai lumii este sarcina cea mai urgentă şi mai uriaşă pe care omenirea a purtat-o cu sine nerezolvată, intrând în noul mileniu. O îndatorire în care trebuie să se distignă înainte de toate religiile şi în care trebuie să se regăsească unite dincolo de orice rivalitate. O acţiune atât de imensă nu poate fi promovată de niciun şef de Stat sau putere politică, condiţionat cum este de interesele propriei naţiuni şi adesea de puteri economice puternice”.

Părintele Catalamessa a luat apoi în consideraţie pe cei cărora le este foame şi sete de „dreptate”, potrivit Evangheliei după Matei. „Toată dreptatea - a subliniat - se rezumă în dubla poruncă a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele”. Iar Isus, a adăugat, ’ne-a lăsat o antiteză perfectă a banchetului omului bogat, Euharistia’. Este vorba de ’aceeaşi mâncare şi aceeaşi băutură, în egală cantitate pentru toţi, pentru cine prezidează ca şi pentru ultimul sosit în comunitate, pentru cel foarte bogat la fel ca pentru cel foarte sărac”. Şi a încheiat cu observaţia asupra acţiunii pe care Biserica o îndeplineşte şi trebuie să o facă pentru împărtăşi ’suspinul lui Cristos” faţă de cei aflaţi în nevoi:
Ins: - „Suma de opt la mie (n.r. contribuiţia în vigoare în Italia) cel mai bine cheltuită este cea care este destinată de Biserică în acest scop, susţinând diferitele ’Caritas’, naţionale şi diecezane, mesele pentru săraci, iniţiative pentru alimentaţie în ţările în curs de dezvoltare. Unul din semnele de vitalitate al comunităţilor noastre religioase tradiţionale sunt mesele pentru săraci existente în în aproape toate oraşele, în care sunt distribuite mii de porţii pe zi, într-un climat de respect şi de primire. Este o picătură într-un ocean dar şi oceanul, spunea Maica Tereza din Calcutta, este făcut din atâtea mici picături”.
 
Aici, serviciul nostru audio: