Contrarul fericirii celor cu inima curată este ipocrizia, astăzi viciul cel mai difuz şi rar mărturisit, a explicat părintele Cantalamessa în prima predică de Postul Mare în Vatican

(RV - 9 martie 2007) „Fericiţi cei cu inima curată pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu”. În prima meditaţie de Postul Mare ţinută vineri dimineaţă în capela Redemptoris Mater din Palatul Apostolic în prezenţa lui Benedict al XVI-lea şi a Curiei Romane, predicatorul Casei Pontificale părintele capucin Raniero Cantalamessa a continuat reflecţia asupra fericirilor evanghelice începută în perioada Adventului. Oricine citeşte sau ascultă proclamaţia „Fericiţi cei cu inima curată” se gândeşte instinctiv la virtutea curăţiei, ca şi cum această fericire ar fi echivalentul pozitiv şi interiorizat al poruncii a şasea din Decalog: „Să nu faci fapte necurate”. Însă curăţia inimii - a observat predicatorul franciscan - nu indică, în gândirea lui Cristos, o virtute deosebită, ci o calitate ce trebuie să însoţească toate virtuţile. Contrarul său cel mai direct nu este prin urmare necurăţia, ci ipocrizia.

Făţărnicia, prefăcătoria este păcatul denunţat cu cea mai mare forţă de Dumnezeu în Biblie doarece îl declasează pe Dumnezeu, îl pune pe locul al doilea, aşezând pe primul loc făpturile. „A cultiva aparenţa mai mult decât inima - a avertizat părintele Cantalamessa - înseamnă a da mai multă importanţă omului decât lui Dumnezeu. Ipocrizia este, deci, esenţialmente o lipsă de credinţă dar este şi „lipsă de caritate faţă de aproapele, în sensul că tinde să reducă persoanele la simpli admiratori”. „Judecata lui Cristos asupra făţărniciei - a amintit predicatorul pontifical - este fără apel”: făţarnicii şi-au primit deja răsplata. O recompensă, a observat, ce se dovedeşte iluzorie şi pe planul uman deoarece „gloria fuge de cel care o urmăreşte şi îl urmăreşte pe cel care fuge de ea”:
Ins: - „Din aceasta apare că „purul”, cel curat prin excelenţă - a existat unul singur pe faţa Pământului - este el însuşi: este Isus. De fapt, Fericirile sunt autoportretul lui Isus, ceea ce el era şi pe care îl propune altora. Despre el, adversarii săi sunt constrânşi să spună: ’Ştim că eşti sincer şi nu eşti părtinitor cu nimeni, căci nu te uiţi la faţa omului, ci înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu’ (Mc 12,14). Isus putea să spună despre sine: ’Eu nu caut mărirea mea’ (In 8,50). Acesta este portretul celui cu inima curată”.

Cele trei direcţii, în care fericirea celor cu inima curată a fost percepută de Părinţii Bisericii, sunt interpretarea morală, interpretarea mistică şi cea ascetică. Interpretarea morală pune accentul pe rectitudinea intenţiei, interpretarea mistică pe vederea lui Dumnezeu, cea ascetică pe lupta împotriva patimilor trupeşti. În perspectivă morală fericirea celor cu inima curată este „sinceritatea care se opune făţărniciei”: consistă, de fapt, în refuzul de a practica dreptatea înaintea oamenilor pentru a fi admiraţi. Fericirea este interpretată şi în funcţia contamplaţiei: trebuie purificată inima pentru a face din ea oglinda în care se reflectă chipul lui Dumnezeu. Interpretarea ascetică se referă la castitatea interioară a inimii: ea închide inima „în faţa lucrurilor pământeşti şi ademenirilor înşelătoare, în timp ce o deschide pentru cele cereşti şi pentru adevăr”. Aceste interpretări - a subliniat părintele Cantalamessa - rămân fidele perspectivei lui Isus şi conduc întregul discurs spre inimă, spre interior.

După exegeză, predicatorul Casei Pontificale a actualizat fericirea celor săraci cu duhul. „Făţărnicia - a notat - este astăzi viciul cel mai difuz şi cel mai puţin mărturisit şi această tendinţă spre ipocrizie a crescut enorm de mult în cultura modernă dominată de mass-media”, care face dificilă posibilitatea de a deosebi evenimentele reale de reprezentarea lor. Realitatea şi virtualitatea se confundă. Să-l ascultăm pe părintele Cantalamessa:
Ins: - „Faptul nou şi îngrijorător de astăzi este că se tinde la a anula această discrepanţă, transformând viaţa într-un spectacol, în teatru. Şi nu mai vorbim de reality show care pare să domine televiziunile din toată lumea şi crează o mentalitate, un stil de viaţă. Acolo se tinde la a face să conicidă viaţa cu spectacolul”.

Deseori se pune în relief importanţa socială şi culturală a fericirilor. Nu e rar să citeşti „Fericiţi făcătorii de pace” pe pancartele care însoţesc manifestaţiile pacifiştilor iar fericirea celor blânzi care vor moşteni pământul este pe bună dreptate invocată în favoarea principiului non-violenţei, ca să nu mai vorbim apoi despre fericirea săracilor şi a celor prigoniţi pentru dreptate. Însă niciodată nu se vorbeşte despre relevanţa socială a fericirii celor curaţi cu inima care pare rezervată exclusiv sferei personale. „Eu sunt convins, în schimb, - spune părintele Cantalamessa - că această fericire poate exercita astăzi o funcţie critică dintre cele mai necesare în societatea noastră”.

Există ipocrizii individuale şi ipocrizii colective; o ipocrizie laică şi o ipocrizie religioasă. Cel mai rău lucru ce se poate face vorbind despre făţărnicie este acela de a se servi de această ocazie doar pentru a-i judeca pe alţii, societatea, cultura, lumea. Şi tocmai pe aceştia Isus îi numeşte făţarnici: „Ipocritule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea bine să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Mt 7,5).

Predicatorul pontifical a îndemnat ca în calitate de credincioşi să ne amintim afirmaţia unui rabin evreu din vremea lui Critos, potrivit căruia 90% din ipocrizia lumii se afla atunci la Ierusalim. Deja Sfântul martir Ignaţiu din Antiohia simţea nevoia să avertizeze fraţii să de credinţă scriind: „Este mai bine a fi creştini fără a o spune decât a o spune făra a fi” (Scrisoarea către Efeseni 15,1).

Filozoful danez Kirkegaard a pus în lumină alienarea ce rezultă din a trăi din pură exterioritate, din pură aparenţă, mereu şi numai înaintea oamenilor şi niciodată înaintea lui Dumnezeu şi a propriului eu. Chemarea la interioritate ce carcaterizează fericirea celor cu inima curată şi toată predica de pe munte este o invitaţie la a nu ne lăsa târâţi de acestă tendinţă care vrea să golească persoana reducând-o la imagine, la o mască, la un simulacru.
Ar fi o contribuţie preţioasă pentru societate şi pentru comunitatea creştină- a spus în încheiere părintele Cantalamessa în prima predică de Postul Mare ţinută în Vatican - dacă fericirea celor cu inima curată ne-ar ajuta să păstrăm trează în noi nostalgia inimii pentru o lume curată, adevărată, sinceră, fără ipocrizie, nici religioasă, nici laică; o lume în care faptele corespund cuvintelor, cuvintele corespund gândurilor iar gândurile omului, celor ale lui Dumnezeu.
 
Aici, serviciul nostru audio: