Prin iubirea faţă de duşmani, non-violenţa creştină depăşeşte limitele ideologiei
pacifiste
(RV – 20 februarie 2007) Iubirea duşmanului constituie nucleul „revoluţiei creştine”,
a spus Benedict al XVI-lea la întâlnirea duminicală pentru rugăciunea Angelus,
din Piaţa „Sfântul Petru”, amintind că într-o lume în care există prea multă violenţă
şi prea multă nedreptate este nevoie de „un plus de iubire”, ce poate veni doar de
la Dumnezeu. Papa a amintit „eroismul celor mici care cred în iubirea lui Dumnezeu
şi o răspândesc chiar cu preţul vieţii”. Aceasta este, în viziunea papei, adevărata
revoluţie „care schimbă lumea, fără a face zgomot”. Iată un comentariu la cele
spuse de Sfântul Părinte, duminică, 18 februarie, la rugăciunea „Angelus”, făcut de
arhiepiscopul de Chieti-Vasto, din Italia, monseniorul Bruno Forte: INS
– „Cred că cele spuse de Sfântul Părinte au o importanţă particulară în momentul
istoric pe care-l trăim, considerând situaţiile de conflicte şi de războaie din lume.
Papa ne-a vorbit despre non-violenţa creştină, făcând o distincţie foarte importantă
între non-violenţa, înţeleasă ca pe o simplă capitulare în faţa răului – potrivit
unei false interpretări a gestului de întoarcere a celuilalt obraz – şi non-violenţa
creştină, manifestată prin a răspunde răului cu bine, rupând astfel lanţul injustiţiei.
Cred că acesta este punctul decisiv. În fond, revoluţia creştină constă în a crede
în puterea acestei iubiri ce pare imposibilă, dacă se măsoară după forţele omului,
dar care este posibilă, dacă vine de la Dumnezeu. Aplicarea acestei viziuni – ce a
inspirat, de altfel, şi enciclica Deus caritas est – în relaţiile interpersonale,
intre forţele sociale şi politice şi la nivelul raporturilor internaţionale, reprezintă
de fapt marea revoluţie creştină. Dar care este diferenţa dintre mesajul evanghelic
şi feluritele ideologii care au asumat elemente din valorile creştine? Arhiepiscopul
Bruno Forte: INS – Ideologia pacifistă este departe de mesajul
Evangheliei, pentru că fie cedează în faţa răului, fie se bazează pe strategii ale
puterii economice, politice. În mod diferit, creştinismul propune iubirea şi iertarea
ca modalităţi de depăşire a conflictelor, iar justiţia ca mijloc de construire a păcii. În
pacifismul ideologic există mereu o violenţă potenţială, în sensul în care se vrea,
cu orice preţ, impunerea propriei viziuni asupra lumii celor care nu o împărtăşesc
; în vreme ce, non-violenţa creştină se inspiră din iubirea faţă de duşman, din iubirea
evanghelică care stă la baza viziunii asupra lumii şi a căii de urmat pentru instaurarea
păcii şi depăşirea conflictelor.