"Începând din propria casă, unde deseori l-au primit pe apostolul Paul, Priscila şi Acvila ne arată cât de importantă poate fi acţiunea soţilor creştini!": cateheza papei Benedict al XVI-lea, miercuri, în aula Paul al VI-lea (text şi serviciu audio).

RV 07 feb 2007. Cu un apel adresat tinerilor, de a fi mărturisitori ai non-violenţei şi un salut particular pentru pelerinii din regiunea italiană Lombardia, ai căror episcopi sunt în vizită "ad limina", Benedict al XVI-lea a prezentat miercuri la audienţa generală exemplul şi rolul activ al soţilor Priscila şi Acvila în răspândirea credinţei în Isus Cristos. "Începând din propria casă unde deseori l-au primit pe apostolul Paul, Priscila şi Acvila ne arată cât de importantă poate fi acţiunea soţilor creştini".

Aici, serviciul nostru audio, cu Binecuvântarea apostolică a papei Benedict al XVI-lea:
*******************

Redăm mai jos textul catehezei lui Benedict al XVI-lea în traducerea noastră de lucru:

"Dragi fraţi şi surori,
făcând un alt pas în acest fel de galerie de portrete a primilor mărturisitori ai credinţei creştine, începute acum câteva săptămâni, luăm astăzi în considerare un cuplu de soţi. Este vorba de soţii Priscila şi Acvila, care se situează în orbita numeroşilor colaboratori ce gravitează în jurul apostolului Paul, la care mă refeream pe scurt încă de miercurea trecută. Pe baza ştirilor de care dispunem, acest cuplu de soţi a desfăşurat un rol foarte activ în timpul originilor post pascale ale Bisericii.
Acest cuplu de soţi, a afirmat Benedict al XVI-lea, a desfăşurat un rol foarte activ în timpul originilor post-pascale ale Bisericii. Numele de Acvila şi Priscila sunt latine, a observat, dar bărbatul şi femeia care le poartă sunt de origine ebraică. Ei sunt cei care pornind de la Roma au ajuns la Corint, unde Paul i-a întâlnit la începutul anilor 50; acolo el s-a asociat lor pentru că, ne spune Luca (Fap 18,3), ei profesau meseria de fabricanţi de corturi şi draperii şi a fost chiar primit în casa lor. Motivul venirii lor la Corint a fost decizia împăratului Claudiu de a expulza din Roma iudeii rezidenţi în Urbe. Istoricul roman Suetoniu ne spune despre acest eveniment că evreii au fost îndepărtaţi pentru că "provocau tulburări din cauza unui anume Chrestus" (cfr. Vieţile celor doisprezece cezari, Claudiu, 25). Se vede că nu cunoştea bine numele – în loc de Christus scrie Chrestus – şi avea o idee doar foarte generală despre ce se întâmplase.
În orice caz, existau neînţelegeri în sânul comunităţii ebraice cu privire la chestiunea dacă Isus este Cristos. Iar aceste probleme erau pentru împărat motivul pentru care a expulzat pur şi simplu toţi evreii din Roma. Rezultă de aici că cei doi soţi au îmbrăţişat credinţa creştină deja la Roma în anii 40 şi acum au găsit în Paul pe cineva care nu numai că împărtăşea cu ei această credinţă – că Isus este Cristos – dar care era şi apostol, chemat personal de Isus cel Înviat. Aşadar prima întâlnire este la Corint, unde îl primesc în casă şi muncesc împreună la fabricarea corturilor.
Într-un moment succesiv, ei s-au mutat în Asia Minoră, la Efes. Aici au avut un rol determinant în completarea formării creştine a iudeo-alexandrinului Apolo. După ce l-au ascultat, "Priscila şi Acvila l-au luat la ei şi i-au arătat mai amănunţit calea Domnului" (Fap 18,26). Cand Paul scrie de la Efes Prima Scrisoare catre Corinteni, alături de salutul său trimite explicit şi pe cel al Priscilei şi al lui Acvila, cu comunitatea care se adună în casa lor (1 Cor 16,19).
Aflăm în acest fel rolul foarte important pe care acest cuplu l-au avut în sânul Bisericii primare, cel de a primi în casa lor grupul creştinilor locali, când ei se adunau să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi să celebreze Euharistia. Este chiar acel mod de adunare care în greacă se numeşte "ekklesia" – "biserică" – ce înseamnă întocmai convocare, adunare, reunire. În casa lui Acvila şi Priscilei, aşadar, se reunea Biserica, convocarea lui Cristos, care celebra aici Sfintele Taine. Şi în acest fel vedem că naşterea însăşi a realităţii de Biserică a avut loc în casele credincioşilor. Creştinii, într-adevăr, pînă aproape de sfârşitul secolului III nu aveau lăcaşe proprii de cult: acestea erau, într-un prim moment, sinagogile ebraice, pînă când s-a rupt simbioza originală între Vechiul şi Noul Testament iar Biserica dintre neamuri a fost constrânsă să-şi dea o proprie identitate, dar merreu înrădăcinată profund în Vechiul Testament. Apoi, după această "ruptură", se reuneau în casele creştinilor, care au devenit astfel "biserică". Înfine, în secolul III, apar adevăratele edificii ale cultului creştin. Dar aici, în prima jumătate a secolului I şi în secolul al II-lea, casele creştinilor devin o adevărată şi proprie "biserică". Cum am spus, se citesc împreună Sfintele Scripturi şi se celebrează Euharistia. Aşa se întâmpla, de exemplu la Corint, unde Paul îl menţionează pe un anume "Gaius, care mă găzduieşte pe mine şi toată comunitatea" (Rom 16,23), sau în Laodiceea unde comunitatea se aduna în casa unui anume Nimfas (cf Col 4,15), sau la Colose, unde adunarea se făcea în casa lui Arhip (cf Fm 2).
Întorşi mai târziu la Roma, Acvila şi Priscila au continuat să desfăşoare această funcţie preţioasă şi în capitala imperiului. Adresându-se comunităţii din Roma, Paul scrie: "Salutaţi-i pe Priscila şi Acvila, colaboratorii mei în Cristos Isus: aceştia şi-au pus viaţa în primejdie pentru mine şi le sunt recunoscător nu numai eu, ci şi toate Bisericile dintre naţiunile păgâne. Salutaţi şi Biserica ce se adună în casa lor" (Rom 16, 3-5).
Ce elogiu extraordinar al celor doi soţi, în aceste cuvinte! Şi cine-l înalţă este nimeni altul decât apostolul Paul. El recunoaşte explicit în ei doi colaboratori, adevăraţi şi importanţi, ai apostolatului său. Referinţa la faptul că au pus în pericol viaţa lor pentru el, trebuie pusă în legătură, probabil, cu intervenţiile în favoarea lui în timpul unei perioade de închisoare, poate chiar la Efes (cfr. Fap 19, 23; 1Cor 15,32; 2 Cor 1,8-9). Şi că la propria gratitudine, Paul adaugă de-a dreptul şi pe cea a Bisericilor dintre naţiunile păgâne, considerând totuşi această expresie hiperbolică, lasă de înţeles cât de vastă a fost raza lor de acţiune şi, în orice caz, influenţa lor în beneficiul Evangheliei.
Tradiţia hagiografică posterioară a acordat o relevanţă cu totul a parte Priscilei, chiar dacă rămâne în continuare problema identificării ei cu altă Priscilă, martiră. În orice caz, aici, la Roma, avem atât o biserică dedicată Sfintei Priscila pe colina Aventin cât şi Catacombele Priscilei de pe Via Salaria. În acest fel se perpetuează memoria unei femei care a fost cu siguranţă o persoană activă şi de mare valoare în istoria creştinismului roman. Un lucru este sigur: împreună cu gratitudinea acelor prime Biserici despre care vorbeşte Sfântul Paul, trebuie să fie şi a noastră, pentru că graţie credinţei şi angajării apostolice a credincioşilor laici, a familiilor, a soţilor precum Priscila şi Acvila, creştinismul a ajuns la generaţia noastră. Putea să crească nu numai graţie apostolilor care-l vesteau. Pentru a prinde rădăcini în pământul poporului, pentru a se dezvolta puternic, era necesară angajarea acestor familii, a acestor soţi, a acestor comunităţi creştine, a credincioşilor laici care au oferit "humus"-ul la creşterea credinţei. Şi întotdeauna Biserica creşte numai în acest fel. În particular, acest cuplu demonstrează cât de importantă este acţiunea soţilor creştini. Când ei sunt sprijiniţi de credinţă şi de o spiritualitate puternică, devine naturală o slujire curajoasă din partea lor pentru Biserică şi în Biserică. Împărtăşirea zilnică a vieţii lor se prelungeşte şi într-un anumit fel se sublimează în asumarea unei responsabilităţi comune în favoarea Trupului mistic al lui Cristos, chiar şi numai a unei mici părţi din acesta. Aşa era în prima generaţie şi aşa va fi deseori.
O lecţie ulterioară deloc neglijabilă o putem scoate din exemplul lor: orice casă se poate transforma într-o mică biserică. Nu numai în sensul că în ea trebuie să domnească iubirea creştină specifică, întreţesută din altruism şi grijă reciprocă, dar şi mai mult în sensul că toată viaţa familială, pe baza credinţei, este chemată să se rotească în jurul unicei domnii a lui Isus Cristos. Nu întâmplător în Scrisoarea către Efeseni Paul compară raportul matrimonial cu acea comuniune sponsală care există între Cristos şi Biserică (Ef 5,25-33). Mai mult, putem considera că apostolul, indirect, modulează viaţa Bisericii întregi după cea a familiei. Şi Biserica, în realitate, este familia lui Dumnezeu. Să cinstim aşadar pe Acvila şi Priscila ca modele de viaţă conjugală angajată responsabil în slujirea întregii comunităţi creştine, şi să găsim în ei modelul Bisericii, familia lui Dumnezeu pentru toate timpurile!".