La un an de la moartea părintelui Andrea Santoro, cardinalul Ruini a celebrat Sfânta Liturghie în biserica Sfânta Maria din Trabzon, unde fusese ucis generosul preot roman

(RV - 5 februarie 2007) „Am venit să aducem o contribuţie păcii între popoare şi religii, pentru a mărturisi că dialogul dintre religii este posibil şi este o datorie, în respectul credinţei fiecăruia şi în iubirea pentru fratele care este prezent în fiecare perosoană umană”: a spus, între altele, cardinalul Camillo Ruini în omilia rostită luni dimineaţă la Trabzon în Turcia, în timpul Liturghiei pentru prima aniversare a morţii părintelui Andrea Santoro, preot italian Fidei donum din dieceza de Roma, ucis în timp ce se ruga în biserica sa Sfânta Maria în ziua de 5 februarie 2006. „Am venit în acelaşi spirit cu care venise în mijlocul vostru don Andrea - a spus cardinalul Ruini - cu sufletul unui prieten al Turciei şi poprului turc, cu atitudinea de stimă şi de respect faţă de islam şi religia musulmană. Pe lângă cardinalul vicar, s-au deplasat în Turcia cu această ocazie secretarul general al Vicariatului, mons. Aldo Parmeggiani, mama şi cele două surori ale părintelui Andrei.
Ins: - secvenţe muzicale.
Ins: - „Domnul să primească sufletul acestui tăcut şi curajos servitor al Evangheliei şi să facă astfel ca jertfa vieţiii sale să contribuie la cauza dialogului dintre religii şi a păcii dintre popoare”.
Părintele Andrea Santoro nu a murit în zadar. Auspiciile lui Bnedict al XVI, formulate la trei zile după tragica sa moarte, nu a căzut în gol. Între visurile preotului roman era şi acela de a construi un centru cultural pentru dialogul dintre cele trei mari religii monoteiste în ţinutul care devenise patria sa de adopţie, Anatolia. Acest vis începe să devină realitate. În luna mai, de fapt, datorită angajării regiunii Laţiu, va fi inaugurat la Iskenderun un centru pentru dialogul interreligios cu o bibliotecă cu texte sacre pentru evrei, creştini şi musulmani. Îndrăgostit de cristos, a căutat întotdeauna să-l întâlnească pa altul, să dialogheze cu el. Părintele Andrei a fost, deci, cu adevărat un bob de grâu care murind a dat mult rod. Şi luni la Trebzon, alături de cardinalul Ruini, era ca şi cum în mod ideal ar fi fost prezentă întreaga dieceză de Roma care l-a dăruit pe părintele Andrei acelei Biserici. Din orşelul turc, iată şi reflecţia mons. Mauro Parmeggiani:
Ins: - „Sensul este acela de a fi venit aici, cu atitudinea lăuntrică a părintelui Andrei, pentru a fi ’frate între fraţi’ şi a fi o flacări care ţine încă aprinsă prezenţa creştină în aceste locuri. Rămân mici semne ale acestei Biserici, semne ce nu se pota exprima prea mult. Am venit pentru a sta aici împreună cu aceşti creştini şi pentru a da şi un semn de dialog, de respect faţă de poprul turc, fraţii de religie musulmană. Noi credem - cum credea părintele Andrei - în dialogul interreligios. Am venit aici şi ca să luăm ca învăţătură ceea ce el ne-a învăţat: a-şi dărui viaţa până la moarte pentru Cristos, a ne angaja în calitate de creştini să trăim această iubire necondiţionată până la capăt. Am găsit o comunitate mică, dar care ne-a primit cu bucurie. Am rămas eidificaţi de exemplul lor, de mărturia de credinţă, de curajul pe care îl au în a mărturisi credinţa, în a se declara creştin în acest ţinut”.
Părintele Andre cunoştea bine riscurile care îl păşteau vestind iubirea creştină într-un loc dificil ca Trabzon. Această constiinţă trăită cu seninătatea celui ccare nu ese teme de nimic, întrucât înrădăcinat în Cristos, reiese pregnant din aceste cuvinte, culese în Turcia, în 2004, de programul RAI UNO intitulat „A Sua immagine”:
Ins: - „Credinţa este prelcare. Credinţa este a primi plecarea lui Dumnezeu spre noi. El ne caută pe noi. El vine înaintea noastră. Dar apoi devine prezenţa noastră, animaţi de acelaşi spirit de iubire...În ce mod putem astăzi continua această plecare a noastră? Înarmaţi cu acelaşi bagaj al lui Paul: numele lui Isus, un nume de mântuitor, de împăciuitor, de pacificator. Un nume în sângele căruia nu suntem adunaţi în unitatea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt şi în numele în sângele căruia suntem dispuşi să dăm sângele nostru (...) resemănând acelaşi cuvânt. A resemăna Evanghelia. A resemăna, a reaprinde aceste mici lumini, a se întoarce aici la Antiohia pentru a relua acest foc iniţial, pentru a învăţa din nou cem se seamănă Biserica în spirit de pace...În contact cu musulmanii, în contact cu evreii, în contact cu adevăratele comunităţi creştine: iată, este vorba de a se prezenta în numele lui Isus, având în noi stigmatele sale. Trebuie să arătăm iubirea noastră care ne străpunge inima şi care se înfige şi în mâinile noastre”.
Ins: - secvenţe muzicale.
 
Aici serviciul nostru audio: