Ascultarea şi proclamarea Cuvântului, înţelegerea altora şi comunicarea propriei credinţe sunt dimensiuni esenţiale ale practicii ecumenice: Benedict al XVI-lea la încheierea Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor.

(RV - 25 ianuarie 2007) Cu ocazia încheierii Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, joi seară în bazilica romană Sfântul Paul din afara Zidurilor, începând de la ora 17.30 papa Benedict al XVI-lea a condus celebrarea Vesperelor Secunde proprii sărbătorii Convertirii sfântului apostol Paul. O celebrare solemnă cu caracter ecumenic la care au participat activ reprezentanţi ai diferitelor Bisericii creştine şi comunităţi ecleziale prezente la Roma: ortodocşi, anglicani, luterani, care au recitat rugăciuni şi au proclamat lecturi.

După procesiunea de intrare şi venerarea altarului, papa a intonat invocaţia în limba latină „Deus in adiutorium meum intende - Dumnezeule, vino în ajutorul meu!”, urmată de mica doxologie - Slavă Tatălui. Apoi cardinalul Walter Kasper, preşedinte al Consiliului pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor a adresat un cuvânt de salut Sfântului Părinte, care imediat a introdus celebrarea vesperală invitând la convertirea inimii conştient că fără convertire nu există adevărat ecumenism.
Papa - "Fraţi şi surori, în acest ceas al serii, comemorându-l pe apostolul Paul orbit de lumina lui Cristos pe drumul Damascului, să contemplăm chipul Mântuitorului nostru care ne adună în numele său şi conduce rugăciunea noastră comună. Suntem uniţi de harul Duhului Sfânt în rugăciunea lui Isus către Tatăl 'pentru ca toţi să fie una'. Ruga noastră unanimă în împărtăşirea Sfinţilor împreună cu apostolii Petru şi Paul să întărească în noi speranţa, să desăvârşească dragostea, să facă activă credinţa noastră ca martori ai iubirii lui Cristos în mijlocul lumii".

La omilie papa Benedict a aprofundat tema biblică a Spătmânii de rugăciune pentru unitate din acest an. „Pe surzi îi face să audă iar pe cei muţi să vorbească” (Mc 7,37). O temă propusă de Comunităţile creştine din Africa de Sud. Imediată, observaţia lui Benedict al XVI-lea: „situaţiile de rasism, de sărăcie, de conflict, de exploatare, de boală, de suferinţă în care ele se găsesc, prin însăşi imposibilitatea de a se face înţelese în nevoile proprii, suscită în ele o exigenţă acută de a asculta cuvântul lui Dumnezeu şi de a vorbi cu curaj. A fi surdomut, a nu putea nici asculta nici vorbi, nu poate fi, de fapt, in semn de lipsă de comuniune şi un simptom de divizare? Diviziunea şi incomunicabilitatea, consecinţă a păcatului, sunt contrare planului lui Dumnezeu. Africa ne-a oferit anul acesta o temă de reflecţie de mare importanţă religioasă şi politică, pentru că 'a vorbi' şi 'a asculta' sunt condiţii esenţiale pentru a construi civilizaţia iubirii.

Cuvintele „Pe surzi îi face să audă iar pe cei muţi să vorbească” constituie o veste bună care anunţă venirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi vindecarea incomunicabilităţii şi a divizării. Acest mesaj se regăseşte în toată predica şi lucrarea lui Isus, care străbătea sate, oraşe şi câmpii, şi oriunde ajungea „puneau bolnavii în pieţe şi îl rugau să-i poată atinge cel puţin marginea mantiei sale şi câţi îl atingeau se vindecau (cfr Mc 6,56). Vindecarea surdomutului, asupra căreia am meditat în aceste zile, se petrece în timp ce Isus, lăsată regiunea Tirului, se îndreaptă spre lacul Galileei, traversând ţinutul „Decapoli”, teritoriu multietnic şi plurireligios. O situaţie emblematică şi pentru zilele noastre. Ca şi în alte părţi, şi în ţinutul Decapoli îi prezintă lui Isus un bolnav, un om surd şi cu greutate în vorbire şi l-au rugat să-şi pună mâinile peste el. Îi cer o binecuvântare, adică o intervenţie religioasă, deoarece îl consideră un om al lui Dumnezeu. Isus conduce surdomutul departe de mulţime şi face gesturi care înseamnă un contact aducător de mântuire - îi pune degetele în urechi, atinge cu propria salivă limba bolnavului - şi apoi, îndreptând privirea spre cer, porunceşte: „Deschide-te!”. Pronunţă acest ordin în aramaică („Effatà”), probabil limba persoanelor prezente şi a însuşi surdomutului, expresie pe care evanghelistul o traduce în greca. Urechile surdului s-au deschis şi nodul limbii i s-a dezlegat: “şi vorbea corect”. Isus recomandă să nu se spună numic despre miracol. Dar cu cât recomanda aceasta, “cu atât ei vorbeau mai mult”. Şi comentariul plin de uimire din partea celor care asistaseră, urmează predica lui Isaia pentru venirea lui Mesia: „Pe surzi îi face să audă iar pe cei muţi să vorbească”.

Prima învăţătură pe care o tragem din acest episod biblic, reluat şi în ritul botezului, este că, în perspectiva creştină, ascultarea este prioritară, În această privinţă Isus afirmă în mod explicit: „Fericiţi cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl pun în practică” (Lc 11,28). Mai mult, el spune că „de un singur lucru e nevoie” (Lc 10,42): ascultarea Cuvântului. Acest lucru este prioritar pentru angajarea noastră ecumenică. Nu suntem de fapt noi cei care facem sau organizăm unitatea Bisericii. Biserica nu se face pe sine şi nu trăieşte din sine, dar din cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu. A asculta împreună cuvântul lui Dumnezeu; a practica lectio divina a Bibliei, adică lectura legată de rugăciune; a se lăsa surprinşi de noutatea, care nu se învecheşte niciodată şi niciodată nu se epuizează, a cuvântului lui Dumnezeu; a depăşi surzenia noastră pentru acele cuvinte care nu se potrivesc cu prejudecăţile noastre şi cu opiniile noastre; a-i asculta şi studia şi pe cei care înainte de noi au ascultat cuvântul lui Dumnezeu pentru a învăţa de la ei şi astfel a citi Biblia în această lungă şi bogată tradiţie a ascultării; toate acestea constituie un drum de parcurs pentru a ajunge la unitatea credinţei, ca răspuns la ascultarea Cuvântului.

Până aici şi serviciul audio:

 
Apoi papa Benedict al XVI-lea a continuat:
"Cine se pune în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu poate şi trebuie apoi să vorbească şi să-l transmită altora, celor care nu l-au ascultat niciodată sau celui care l-a unitat şi îngropat sub spinii preocupărilor şi înşelăciunilor lumii (cfr Mt 13,22). Trebuie să ne întrebăm: noi creştinii, nu am devenit poate prea muţi? Nu ne lipseşte oare curajul de a vorbi şi mărturisi cum au făcut acei care erau martori ai vindecării surdomutului în ţinutul Decapoli? Lumea noastră are nevoie de această mărturie; aşteaptă mai ales mărturia comună a creştinilor. Unitatea nu se poate desigur impune; ea este împărtăşită şi întemiată pe o comună participare la unica credinţă. A asculta şi a vorbi, a-i înţelege pe alţii şi a comunica propria credinţă, sunt, de aceea, dimensiuni esenţiale ale practicii ecumenice. Dialogul onest şi loial constituie instrumentul tipic şi indispensabil al căutării unităţii. Decretul asura ecumenicsmului al Conciliului vatican II a sublinat că dacă creştinii nu se cunosc reciproc, atunci sunt de neimaginat progrese pe calea comuniunbii. În dialog, de fapt, ei se ascultă şi comunică între ei; se confruntă şi, cu harul lui Dumnezeu, se poate converge asupra Cuvântului primindu-i cerinţele, care sunt valabile pentru toţi.

În ascultare şi în dialog Părinţii conciliari nu au întrevăzut o utilitate adresată exclusiv progresului ecumenic, dar au adăugat o perspectivă raportată la însăşi Biserica catolică: „Din acest dialog - afirmă textul Conciliului - va apărea şi mai clar care este adevărata situaţie a Bisericii catolice” (Unitatis Redintegratio, 9). Este indispensabil desigur „a expune cu claritate toată învăţătura „pentru un dialog care să înfrunte, să discute şi să depăşească divergenţele existente încă între creştini, dar în acelaşi timp „modul şi metoda de a enunţa credinţa catolică nu trebuie în niciun fel să fie un obstacol pentru dialogul cu fraţii" (ibid., 11).

Trebuie să vorbim corect şi pe înţeles. Dialogul ecumenic comportă evanghelica îndreptare fraternă şi conduce la o reciprocă îmbogăţire spirituală în împărtăşirea adevăratelor experienţe de credinţă şi de viaţă creştină. Pentru ca acest lucru să se întâmple trebuie să implorăm neobosit asistenţa harului lui Dumnezeu şi luminarea Duhului Sfânt. Este ceea ce creştinii din întreaga lume au făcut în această specialè „Săptămână”, sau o vor face în Novena care precede Rusaliile, precum şi în orice împrejurare oportună, înălţând rugăciunea lor încrezătoare pentru ca toţi ucenicii lui Cristos să fie una, şi pentru ca, în ascultarea Cuvântului, să poată da o mărturie unanimă bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru.

În acest climat de intensă comuniune doresc să adresez un cordial salut tuturor celor prezenţi: domnului cardinal arhiparoh al aceste bazilici şi celorlalţi cardinali, veneraţilor fraţi în episcopat şi în preoţie, monahilor benedictini, călugărilor şi călugăriţelor, laicilor care reprezintă întreaga comunitate diecezană de Roma. În mod special aş vrea să salut fraţii celorlalte Biserici şi Comunităţi ecleziale care au luat parte la celebrare, reînnoind semnificativa tradiţie de a încheia împreună „Săptămâna de rugăciune”, în ziua în care comemorăm convertirea fulgerătoare a sfântului paul pe drumul Damascului. Sun bucuros să subliniez că mormântul Apostolului neamurilor, lângă care ne găsim, a fost recent obiect de cercetări şi de studii, în urma cărora s-a voit a face vizibil pentru pelerini, printr-o intervenţie corespunzătoare sub altarul major. Pentru această importantă iniţiativă exprim felicitările mele. Mijlocirii sfântului Paul, constructor neobosit al unităţii Bisericii, încredinţez roadele ascultării şi mărturiei comune pe care am putut să o trăim în multele întâlniri fraterne şi dialoguri petrecute în cursul lui 2006, atât cu Bisericle din Orient cât şi cu Bisericile şi Comunităţile ecleziale din Occident. În aceste evenimente a fost posibil a simţi bucuria fraternităţii, împreună cu tristeţea din princina tensiunilor care persistă, păstrând mereu speranţa pe care ne-o revarsă Domnul. Mulţumim tuturor care au contribuit la a intensifica dialogul ecumenic prin rugăciune, prin oferirea suferinţei lor şi prin acţiunea lor neobosită. Şi mai presus de toate Domnului nostru Isus Cristos îi aducem mulţumiri fierbinţi pentru totul. Fecioara Maria să facă în aşa fel, pentru ca să se poată realiza cât mai curând dorinţa arzătoare de unitate a Fiului ei divin: „Ca toţi să fie una...pentru ca lumea să creadă” (In 17,21).