Practicarea ecumenismului acasă şi predicarea Evangheliei propriilor rude şi cunoştinţe

(RV - 20 ianuarie 2007) E ziua Domnului,
În duminica a III-a din Timpul liturgic de peste an citim la sfânta Liturghie evanghelia despre revenirea lui Isus în sinagoga din Nazaret. Evanghelia este de la sfântul Marcu 1,1-4; 4, 14-21.
La Nazaret, în acelaşi oraş în care îngerul Gabriel purtase oamenilor cel dintâi vestea mântuirii, Isus revine pentru a-şi prezenta evanghelia. Nu mai este omul liniştit pe care nazaretanii l-au cunoscut în jur de treizeci de ani şi despre care credeau că ştiu aproape tot. L-au văzut copil jucându-se cu cei de aceeaşi vârstă, l-au văzut adolescent cufundat în gânduri la adunările din sinagoga din Nazaret, l-au văzut ca tânăr sârguincios şi cumsecade lucrând în atelierul patern şi iată, că dintr-odată, îl văd schimbat. Acum vorbeşte cu o lumină neobişnuită în ochi, se mişcă şi acţionează stăpânit de o forţă lăuntrică impresionantă. În jurul său se mişcă o mulţime de lume ca şi electrizată de privirea lui, o masă enormă de persoane venite din toate părţile pentru a-l asculta şi pentru a fi vindecate de el. De unde această transformare?

Episodul complet despre tot ceea ce s-a întâmplat în acea sâmbătă înăuntrul şi în afara sinagogii din Nazaret îl vom medita în timpul verii ascultând lectura continuă a Evangheliei lui Luca. Fragmentul de azi prezintă doar prima parte a episodului.

E sâmbătă. Isus, care se găseşte „după obiceiul său” în sinagogă, se ridică pentru a citi Scriptura zilei. Aceasta repropune un fragment din cartea profetului Isaia. Îl citeşte şi apoi se aşează pentru a-l comenta.
Gestul lui Isus care se aşează pentru a învăţa arată că de acum înainte singurul care poate citi şi explica Scriptura în sensul ei corect este acela despre care vorbeşte Scriptura şi care a venit pentru a o împlini. În acest sens, terminată lectura, Isus spune: „Aceste cuvinte ale Scripturii pe care le-aţi auzit acum s-au împlinit astăzi”.

Dar ce spune despre sine Isus în acestă pericopă? Afirmă: „Duhul Domnului este asupra mea; el m-a sfinţit prin ungere ca să vestesc săracilor evanghelia, m-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc celor prinşi în război eliberarea şi celor orbi vederea, să dau celor asupriţi libertatea şi să vestesc anul de îndurare al Domului” (Lc 4, 18-19).

Isus ştie că îl are în sine pe Duhul Sfânt şi că este, din acest motiv, eliberatorul omului de toate formele de robie, fizică şi spirituală şi anunţă solemn aceasta în oraşul său, inaugurând „anul de îndurare al Domnuilui”, adică un timp deosebit în care vor fi revărsate din belşug asupra oamenilor harul şi mântuirea.

Toată viaţa umană în scurgerea ei lentă sau rapidă, senină sau tumultuoasă, fericită sau nefericită este un timp de har în care Dumnezeu cheamă fiii săi continuu şi în felurite moduri. Fără îndoială, chemarea Domnului se aude mai bine şi este mai perceptibilă pentru creştini în anumite momente ale Anului bisericesc, precum perioada Adventului şi Crăciunului, a Postului Mare şi a Paştelui sau perioada pe care o trăim în aceste zile, adică Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor.
Numai cine s-a închis singur într-un scepticism absolut, devine impenetrabil la orice glas al Spiritului.

În scurta meditaţie la Liturghia duminicală să reflectăm asupra unui amănunt din Evanghelia zile în lumina dialogului ecumenic şi în vederea unităţii creştinilor.

Observăm că Isus simte datoria să poarte vestea cea bună, să predice evanghelia sa şi la Nazaret. Dacă nu ar fi făcut-o, s-ar fi comportat ca acei creştini care îşi fac planuri mari să se comporte ca apostoli ideali pretutindeni şi oriunde în lume cu excepţia locului unde se află, a familiilor lor şi a mediului în care trăiesc.

Isus nu gândeşte astfel şi nu-şi zice: „E greu să vorbesc în oraşul meu, pentru că acolo toţi mă cunosc încă de copil”. Nu-şi zice: "Există un proverb care spune: 'Niciun profet nu este acceptat în patria sa',(Lc 4, 24) şi un altul: 'duşmanii omului vor fi cei din casa lui' (Mt 10,36), şi nu e prudent, ar fi o hazardare din partea mea, a încerca să dezmint această străveche înţelepciune".
Ştie bine că predica sa nu va da mult rod la Nazaret, unde, dimpotrivă, va fi înţeles greşit şi ameninţat cu moartea (Lc 4,28-29), dar nu dă înapoi în faţa datoriei de a evangheliza rudele şi cunoştinţele sale.
Şi aşa trebuie să facem şi noi. Acelaşi lucru este valabil şi în domeniul ecumenismului. Se constată că este relativ uşor a se arăta disponibili la tot felul de iniţiative ecumenice organizate în străinătate. Dacă ne gândim la ţara noastră, nu e greu de constatat că acest gen de ecumenism "pentru uz extern" se practica în anii vechiul regim la reuniunii internaţionale. Şi tentaţia nu a încetat.
E mult mai uşor a participa la slujbe cu caracter ecumenic, la discuţii, la congrese şi reuniuni de studiu despre ecumenimsm, despre unitatea creştinilor organizate în altă parte,în altă ţară, decât a le practica acasă.

Episodul despre prezenţa şi comportamentul lui Isus în sinagoga din Nazaret în acea zi de sâmbătă este pentru fiecare cuvânt de învăţătură: Evanghelizare şi ecumenism începând cu rudele, cu prietenii şi cunoştinţele, cu cei de de aproape.
Ar fi straniu dacă nu am făcut-o deja, şi mai straniu încă faptul că nici măcar nu ne-am gândit. Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor este timp favorabil. Pentru toate există un început.
Duminică plăcută, iubiţi ascultători.