Dumnezeu şi pacea, raportul credinţă-raţiune, preocuparea pentru om, familia, celibatul preoţilor: prinicpalele teme ale discursului rostit de papa Benedict al XVI-lea în prezenţa Curiei Romane cu ocazia schimbului urărilor de Crăciun 2006

(RV - 22 decembrie 2006) Anul care se termină lasă în memoria noastră o amprentă profundă a ororilor războiului dezlănţuit în apropiere de Ţara Sfântă precum şi, în general, de pericolul unei ciocniri dintre culturi şi religii - un pericol ce grevează încă ameninţător asupra actualului moment istoric. Problema căilor păcii a devenit astfel o provocare de importanţă primară pentru toţi cei care se preocupă de om. Aceasta este valabil în mod special pentru Biserică, pentru care promisiunea care i-a însoţit începuturile înseamnă deopotrivă o responsabilitate şi o obligaţie: “Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pace pe pământ oamenilor pe care îi iubeste (Lc 2,14).
Papa Benedict al XVI-lea a rostit vineri dimineaţă un discurs dens în conţinut şi de o extraordinară intensitate primind membrii Curiei Romane pentru schimbul urărilor de Crăciun. Pontiful a reparcurs cu memoria cele 4 călătorii apostolice din acest an, oprindu-se asupra unor teme fundamentale precum pacea, famiglia, dialogul interreligios, celibatul preoţilor dar şi ecumenismul şi provocarea credincioşilor în faţa înaintării secularismului.

Sfântul Părinte şi-a îndreptat primul gând spre cei care suferă din cauza războiului. Dar cum se poate ajunge la instaurarea păcii în lume?
INS - “Pacea pe pământ nu se poate instaura fără reconcilierea cu Dumnezeu, fără armonia dintre cer şi pământ. Această corelaţie a temei ‘Dumnezeu’ cu tema ‘pace’ a fost aspectul determinant al celor patru călătorii apostolice ale acestui an: la ele aş vrea să mă întorc cu gândul în acest moment”.
„Noi oamenii - a observat pontiful - am fi dorit ca Cristos să abolească o dată pentru totdeauna toate războaiele, să distrugă armele şi să stabilească pacea universală”. Dar, a continuat, „trebuie să învăţăm că pacea nu poate fi atinsă singur din exterior” şi că „încercarea de a o stabili prin violenţă poartă doar la o violenţă mereu nouă”. A îndemnat astfel să învăţăm că pacea, „cum spunea îngerul la Betleem” se naşte din „deschiderea inimilor noastre lui Dumnezeu”. De aceea, a invocat de la Domnului harul „ca raţiunea păcii să învingă iraţionalitatea violenţei”. Această temă a raportului dintre credinţă şi raţiune a dominat reflecţiile lui Benedict al XVI-lea asupra călătoriei sale în Bavaria şi în special lecţia ţinută la universitatea din Regensburg:
INS - „Raţiunea are nevoie de Logosul care se află la început şi este lumina noastră; credinţa, la rândul ei, are nevoie de colocviul cu raţiunea modernă pentru a-şi da seama de propria valoare şi a corespunde propriilor responsabilităţi. Aceasta am încercat să evidenţiez în lecţia mea la Regensburg. Este o chestiune care nu este nicidecum de natură doar academică; în ea este vorba de viitorul nostru al tuturor”.

Devine din ce în ce mai evidentă, a subliniat papa, necesitatea urgentă a dialogului dintre credinţă şi raţiune. Totuşi, a relevat, „raţiunea orientată total să pună stăpânire pe lume nu mai acceptă limite. Ea este deja pe punctul de a trata omul ca simplă materie, rezultat al puterii şi capacităţii sale de a produce”. E adevărat, „cunoaşterea noastră creşte” dar în acelaşi timp „se înregistrează o întunecare treptată a raţiunii privind bazele ei”. „Credinţa în acel Dumnezeu care este în persoană Raţiunea creativă a universului - este exortaţia pontifului - trebuie să fie primită de ştiinţă în mod nou drept ca sfidare şi şansă”. O provocare deosebit de puternică în Occidentul secularizat:
INS - „Marea problemă a Occidentului este uitarea de Dumnezeu: este o uitare totală ce se răspândeşte. În definitiv, toate problemele pot fi raportate la această întrebare, sunt convins de acest lucru”.
Şi papa s-a oprit asupra acestei teme. „Raţiunea secularizată - a afirmat - nu este în stare să stabilească un adevărat dialog cu religiile. Dacă rămâne închisă în faţa chestiunii cu privire la Dumnezeu, acest fapt va conduce la coliziunea dintre culturi”. Sunt cuvinte care au introdus reflecţia papei asupra vizitei sale pastorale în Turcia. O călătorie, a explicat, menită să reafirme că „religiile trebuie să se întâlnească în sarcina comună de a se pune în serviciul adevărului şi, în consecinţă, al omului”. Într-un dialog ce trebuie intensificat cu islamul, a observat Sfântul Părinte, trebuie să se aibă în vedere faptul că lumea musulmană „se găseşte astăzi cu mare urgenţă în faţa unei sarcini foarte asemănătoare cu cea care s-a impus creştinilor începând cu perioada iluminismului” şi care a fost rezolvată concret odată cu Conciliul Vatican II, după lungi şi istovitoare căutari:
INS - „Este vorba de atitudinea pe care comunitatea credincioşilor trebuie să o asume în faţa convingerilor şi cerinţelor afirmate în iluminism. Pe de o parte, trebuie să se contrapună unei dictaturi a raţiunii pozitiviste care îl exclude pe Dumnezeu din viaţa comunităţii şi din orânduirile publice, privând astfel omul de criteriile sale specifice de măsură. Pe de altă parte, este necesar a primi adevăratele cuceriri ale iluminismului, drepturile omului şi în special libertatea credinţei şi exercitării sale, recunoscând în ele elemente esenţiale şi pentru autenticitatea religiei”.
Conţinutul dialogului dintre creştini şi musulmani, a mai spus papa, „va fi în acest moment mai ales acela de a se întâlni în această angajare pentru a găsi soluţii juste”. În continuare, pontiful a asigurat că creştinii „se angajează împotriva violenţei şi pentru sinergia dintre credinţă şi raţiune, dintre raţiune şi libertate”.

Tot cu referire la călătoria în Turcia, Benedict al XVI-lea a amintit bucuria pe care a trăit-o în „apropierea ecumenică” constituită de întâlnirea cu patriarhul Bartolomeu I, reafirmând deci angajamentul de a lucra apoi pentru deplina comuniune. A formulat din nou auspicii ca libertatea religioasă, „recunoscută în principiile constituţiei turce”, să găsească „în viaţa zilnică a Patriarhatului şi a celorlalte comunităţi creştine o tot mai crescândă realizare practică”.

În acest discurs bine articulat, centrat pe tema lui Dumnezeu şi a păcii, Benedict al XVI-lea a amintit cu emoţie şi vizita sa istorică la Auschwitz-Birkenau, „în locul celor mai cumplite barbarii”.
INS - „A fost pentru mine de mare mângâiere să văd pe cer curcubeul, în timp ce eu, în faţa ororii acelui loc, în atitudinea lui Iob strigam către Dumnezeu, zguduit de spaima aparentei sale absenţe şi, în acelaşi timp, susţinut de certitudinea că el chiar şi în tăcerea sa nu încetează să fie şi să rămână cu noi”.
Curcubeul - a spus papa - era ca un răspuns” divin: „Da, eu sunt aici” cuvintele făgăduinţei, ale Legământului, pronunţate de Dumnezeu după potop, „sunt valabile şi azi”.

Aici, prima parte a serviciului nostru audio:

În lungul său discurs ţinut vineri la audienţa cu membrii Curiei Romane pentru schimbul urărilor de sărbătoarea Naşterii Domnului, Benedict al XVI-lea a abordat şi temele familiei şi celibatului preoţilor.

Tema familiei s-a aflat în centrul călătoriei papei în Spania, la Valencia: aici papa a spus că a rămas impresionat de mărturiile a numeroşi soţi, „binecuvântaţi un număr mare de copii”.
INS - „ Ei nu au ascuns faptul de a fi avut şi zile dificile, că au trebuit să treacă prin perioade de criză. Dar tocmai în osteneala de a se suporta reciproc zi de zi, tocmai în a se acepta mereu din nou în creuzetul preocupărilor zilnice, trăind şi suferind până la capăt da-ul iniţial - tocmai în acest drum ’de a se pierde’ evanghelic s-au maturizat, s-au regăsit şi au devenit fericiţi. Da-ul pe care şi-l oferiseră reciproc, în răbdarea drumului şi în forţa sacramentului cu Cristos îi legase împreună, devenise un mare ’da’ în faţa lor, a copiilor, a lui Dumnezeu Creator şi a Răscumpărătorului Isus Cristos”.
Este o mărturie - a continuat papa - „a unei bucurii maturizate şi în suferinţă, a unei bucurii care merge în profunzime şi răscumpără cu adevărat omul” şi care suscită o reflecţie:
INS - „În faţa acestor familii cu fiii lor, în faţa acestor familii în care generaţiile îşi strâng mâna şi viitorul este prezent, problema Europei, care aparent aproape nu mai vrea să aibă copii, mi-a pătruns în suflet. Pentru străin, această Europă pare să fie obosită, mai mult, pare să vrea să-şi ia rămas bun de la istorie”.
Benedict al XVI-lea a examinat motivele acestei situaţii: „problemle sociale şi financiare, preocupările şi oboselile zilnice datorate copiilor, timpul care nu ajunge” - a afirmat papa - este „ un mod foarte concret pentru a se deprinde să se dăruiască pe sine, să se piardă pentru a se găsi pe sine”. Apoi este problema educaţiei într-o societate care a pierdut orientarea şi face ca oamenii să fie nesiguri în privinţa normelor de transmis „pentru că nu mai ştim care este folosirea justă a libertăţii, care e modul just de a trăi, ce este obligatoriu din punct de vedere mnoral şi ce este inadmisibil”.

Dar problema cea mai profundă potrivit pontifului este faptul că „omul de azi este nesigur în privinţa viitorului” şi se întreabă dacă e just „să trimită pe cineva în acest viitor nesigur”. „Dacă nu învăţăm din nou bazele vieţii - a subliniat papa - dacă nu descoperim în mod nou certitudinea credinţei - va fi din ce în ce mai puţin posibil a încredinţa altora darul vieţii şi sarcina unui viitor necunoscut”.
Benedict al XVI-lea a afirmat apoi că nu poate să trecă sub tăcere „îngrijorarea sa în privinţa legilor asupra cuplurilor de fapt”. „Când sunt create noi forme juridice care relativizează căsătoria - a relevat - renunţarea la legătura defintivă capătă, pentru a spune astfel, şi un sigiliu juridic. În atare caz, a se decide, pentru cine deja simte greutatea, devine şi mai dificil”. La aceasta se adaugă „relativizarea diferenţei sexelor. Devine astfel acelaşi lucru unirea dintre un bărbat şi o femeie sau unirea dintre două persoane de acelaşi sex. Prin aceasta sunt confirmate în mod tacit acele teorii funeste care sustrag orice relevanţă masculinităţii şi feminităţii persoanei umane, ca şi cum ar fi vorba de un fapt pur biologic; teorii potrivit cărora omul - adică intelectul şi voinţa sa - ar decide autonom ce să fie sau să nu fie”:
INS - „Există în aceasta o dezapreciere a corporalităţii, din care rezultă că omul, voind să se emancipeze de sorpul său - de „sfera sa biologică” - sfârşeşte prin a se distruge pe sine. Dacă ni se spune că Biserica nu ar trebui să se amestece în aceste probleme, atunci noi putem răsunde un singur lucru: oare omul nu ne interesează? Credincioşii, în virtutea marii culturi a credinţei lor , nu au oare dreptul să se pronunţe în toate acestea? Nu este oare mai curând datoria lor - a noastră - să ridicăm glasul pentru a apăra omul, acea creatură care, tocmai în unitatea inseparabilă de trup şi de suflet, este imaginea lui Dumnezeu?

Papa a examinat apoi tema preoţiei şi cea a celibatului, tratate în călătoria sa în Bavaria: „îndatorirea centrală a preotului” - a afirmat - este „să-l poarte pe Dumnezeu oamenilor”. Deci „adevăratul temei al vieţiei preotului este Dumnezeu însuşi”. Celibatul, renunţarea la căsătorie - a explicat pontiful - „poate fi înţeles şi trăit, în definitiv, numai în baza acestei importanţe de fond:
INS - „Nu poate însemna a rămâne lipsiţi de iubire, ci trebuie să însemne a se lăsa prinşi de pasiunea pentru Dumnezeu, şi a învăţa apoi, prin faptul de a sta mai intim cu el, a-i sliji şi pe oameni. Celibatul trebuie să fie o mărturie de credinţă: credinţa în Dumnezeu devine concretă în acea formă de viaţă care numai plecând de la Dumnezeu are un sens. A-şi sprijini viaţa pe el, renunţând la căsătorie şi la familie, înseamnă că eu îl primesc şi îl trăiesc pe Dumnezeu ca realitate şi de aceea pot să-l port oamenilor”.
Iar astăzi mai mult ca oricând - a subliniat Benedict al XVI-lea - societatea are nevoie de mărturia unor oameni care se sprijină „pe Dumnezeu în modul cel mai concret şi radical posibil”. O mărturie pe care a dat-o lumii întregi Ioan Paul al II-lea. „Darul său cel mai mare pentru noi toţi - a încheiat papa - a fost credinţa sa de neclintit şi radicalismul dăruirii sale. ’Totut tuus’ era motoul său: în el se oglindea toată fiinţa sa”:
INS - „Da, el s-a dăruit fără rezerve lui Dumnezeu, lui Cristos, Mamei lui Cristos, Bisericii: în slujba Răscumpărătorului şi a răscumpărării omului. Nu a păstrat nimic pentru el, s-a lăsat consumat până la capăt de flacăra credinţei. Ne-a arătat astfel cum, ca oameni de astăzi, se poate crede în Dumnezeu, în Dumnezeul cel viu care a devenit aproape de noi în Cristos. Ne-a arătat că este posibilă o dăruire definitivă şi radicală a întregii vieţi şi că tocmai în a se dărui, viaţa devine mare, vastă şi rodnică”.
Aici, partea doua a serviciului nostru audio: