Din Efes, "inima mariană" a Turciei, Benedict al XVI-lea invocă pacea pentru Ţara Sfântă şi întreaga omenire. Micii comunităţi creştine îi spune: "Nu vă temeţi". Omilia papei la Sf. Liturghie din sanctuarul marian de la Efes.

RV 29 nov 2006. Redăm aici, în versiune aproape integrală, omilia papei Benedict al XVI-lea de la Sf. Liturghie celebrată miercuri în sanctuarul marian din Efes.

"În această celebrare euharistică vrem să aducem laudă Domnului pentru maternitatea divină a Mariei, mister care aici la Efes, la Conciliul ecumenic din 431, a fost mărturisit şi proclamat în mod solemn. În acest loc, unul dintre cele mai dragi comunităţii creştine, au venit în pelerinaj veneraţii mei predecesori slujitorii lui Dumnezeu Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea, care a zăbovit în acest sanctuar la 30 noiembrie 1979, la mai puţin de un an de la începutul pontificatului său. Dar este un alt predecesor al meu care în această ţară a fost nu ca papă ci ca reprezentant pontifical din ianuarie 1935 în decembrie '44, a cărei amintire suscită atâta devoţiune şi simpatie: fericitul Ioan al XXIII-lea, Angelo Roncalli. El nutrea o mare stimă şi admiraţie pentru poporul turc. În acest sens îmi place să amintesc o expresie care se citeşte în Jurnalul sufletului: "Eu îi iubesc pe turci, preţuiesc calităţile naturale ale acestui popor care are şi el locul său pregătit pe drumul civilizaţiei" (nr. 741). El, în plus, a lăsat în dar Bisericii şi lumii o atitudine spirituală de optimism creştin, fondat pe o credinţă profundă şi pe o constantă unire cu Dumnezeu. Însufleţit de acelaşi spirit, mă adresez acestei naţiuni şi în particular 'micii turme' a lui Cristos care trăieşte în mijlocul ei, pentru a o încuraja şi manifesta afecţiunea Bisericii întregi". Papa a salutat apoi pe credincioşii prezenţi şi păstorii lor: "Mulţumesc pentru prezenţa voastră, pentru mărturia voastră şi slujirea voastră adusă Bisericii, în acest pământ binecuvântat unde la începuturi, comunitatea creştină a cunoscut mari dezvoltări, cum dovedesc şi numeroasele pelerinaje efectuate în Turcia".
Vorbind despre pagina Evangheliei, luată de la Ioan, care invită la contemplarea momentului răscumpărării, când Maria, unită cu Fiul ei în oferirea sacrificiului, a lărgit maternitatea ei la toţi oamenii şi în particular la discipolii lui Isus. Martor privilegiat al acestui eveniment este autorul însuşi al celei de a patra evanghelii, Ioan, singurul dintre apostoli care a rămas pe Golgota împreună cu Mama lui Isus şi celelalte femei. Maternitatea Mariei, începută cu al ei "fiat" la Nazaret, se împlineşte sub Cruce. Dacă este adevărat, cum observa sf. Anselm, că "din momentul 'fiat-ului' Maria a început să ne poarte pe toţi în sânul ei", vocaţia şi misiunea maternă a Fecioarei faţă de cei cre cred în Cristos a început efectiv când Isus i-a zis: "Femeie, iată fiul tău" (In 19, 26). Văzând din înaltul crucii pe Mama sa şi alături pe discipolul iubit, Cristos muribund a recunoscut primiţia noii Familii pe care venise să o formeze în lume, germenul Bisericii şi al noii umanităţi. De aceea s-a adresat Mariei chemând-o 'femeie' şi nu 'mamă', termen pe care-l foloseşte în schimb încredinţând-o ucenicului: "Iată mama ta" (In 19,27). Fiul lui Dumnezeu a împlinit astfel misiunea sa: născut din Fecioară pentru a împărtăşi în toate, afară de păcat, condiţia noastră umană, în momentul întoarcerii la Tatăl a lăsat lumii sacramentul unităţii neamului omenesc (cfr Lumen Gentium, 1): Familia adunată din unitatea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh (Sf. Ciprian, De orat.dom 23. PL 4,536), al cărei nucleu primordial este chiar această nouă legătură dintre Mamă şi ucenic. În acest fel rămân unite în mod indisolubil maternitatea divină şi maternitatea eclezială.

Prima lectură ne-a prezentat ceea ce se poate defini "evanghelia" apostolului neamurilor: toţi, şi păgânii, sunt chemaţi în Cristos să participe deplin la misterul mântuirii. Textul cuprinde în particular expresia pe care am ales-o ca motto-ul călătoriei mele apostolice: "El, Cristos, este pacea noastră" (Ef 2,14). Inspirat de Duhul Sfânt, Paul afirmă nu numai că Isus Cristos ne-a adus pacea, dar că el "este" pacea noastră. Şi justifică această afirmaţie referindu-se la misterul Crucii: vărsându-şi sângele său – afirmă – oferind ca jertfă "trupul său", Isus a distrus duşmănia "în el însuşi" şi a creat "în el însuşi, din doi, un singur om nou" (Ef 2, 14-16). Apostolul explică în ce sens, cu adevărat imprevizibil, pacea mesianică s-a realizat în persoana însăşi a lui Cristos şi în misterul său salvific. El explică acestea scriind, în timp ce era prizonier, comunităţii creştine care locuia aici, la Efes: "Sfinţilor care sunt în Efes, credincioşi în Cristos Isus" (Ef 1,1), cum afirmă în adresa scrisorii. Lor, apostolul ne urează "har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos" (Ef 1,2). "Harul" este forţa care transformă omul şi lume, "pacea" este rodul matur al acestei transformări. Cristos este harul, Cristos este pacea. Acum, Paul se ştie trimis să vestească un "mister", adică un plan divin care numai la împlinirea timpurilor, în Cristos, s-a realizat şi a fost descoperit: şi anume că "păgânii sunt chemaţi, în Cristos Isus, să participe la aceeaşi moştenire, să formeze acelaşi trup şi să fie părtaşi la făgăduinţă prin intermediul evangheliei" (Ef 3,6). Acest "mister" se realizează, pe planul istorico-salvific, în Biserică, în acel popor nou în care, dărâmând vechiul zid al dezbinării, se regăsesc în unitate iudei şi păgâni. Asemeni lui Cristos, Biserica nu este numai instrument de unitate, dar şi semn eficace. Şi Fecioara Maria, Maica lui Cristos şi a Bisericii, este Maica acelui mister de unitate pe care Cristos şi Biserica împreună îl reprezintă şi construiesc în lume de a lungul istoriei.

Notează apostolul neamurilor că Cristos a făcut din două un singur popor (Ef 2,14): afirmaţie, aceasta, care se referă în sens propriu la raportul dintre iudei şi păgâni în raport cu misterul mântuirii veşnice. Este însă şi o afirmaţie care se poate extinde, în sensul analogiei, la relaţiile dintre popoare şi civilizaţii prezente în lume. Cristos "a venit să vestească pacea" (Ef 2,17) nu numai între evrei şi non-evrei, dar şi între toate naţiunile, pentru că toate îşi au originea în acelaşi Dumnezeu, singurul Creator şi Domn al universului. Întăriţi de Cuvântul lui Dumnezeu, de aici, din Efes, cetate binecuvântată de prezenţa Mariei Preasfinte, care ştim că este iubită şi venerată şi de musulmani, înălţăm la Domnul o rugăciune specială pentru pace între popoare. Din această fâşie a Peninsulei anatolice, punte naturală între continente, invocăm pacea şi reconcilierea mai ales pentru cei care locuiesc în Ţara pe care o numim "sfântă" şi considerată ca atare atât de creştini, cât şi de evrei şi musulmani: este ţara lui Abraham, Isac şi Iacob, destinată să găzduiască un popor care să devină binecuvântare pentru toate popoarele (cf Gen 12,1-3). Pace pentru întreaga omenire! Fie să se împlinească degrabă profeţia lui Isaia: "Îşi vor preface săbiile în pluguri, şi lăncile în seceri; un popor nu se mai ridica spada împotriva altui popor, şi nu se vor mai învăţa să se războiască" (Is 2,4). De această pace universală, toţi avem nevoie. Această pace, Biserica este chemată să fie nu numai vestire profetică dar, mai mult, "semn şi instrument". Tocmai în această perspectivă de universală pacificare, mai adânc şi intens se face dorul după deplina comuniune şi concordie între toţi creştinii. La această celebrare sunt prezenţi credincioşi catolici de diverse rituri şi acest fapt este motiv de bucurie şi de laudă către Dumnezeu. Atari rituri, într-adevăr, sunt expresie a acelei mirabile varietăţi cu care este împodobită Mireasa lui Cristos, de vor şti să păşească împreună în unitate şi mărturie comună. Exemplară, în acest sens, trebuie să fie unitatea dintre Ordinari în Conferinţa Episcopală, în comuniune şi în împărtăşirea muncilor pastorale.

Liturgia de astăzi ne-a făcut să repetăm, la psalmul responsorial, cântarea de laudă pe care Fecioara din Nazaret a înălţat-o la întâlnirea cu ruda ei vârstnică, Elisabeta (cf Lc 1,39). Mângâierea a răsunat în inimile noastre şi cuvintele psalmistului: "milostivirea şi adevărul se vor întâlni, dreptatea şi pacea se vor îmbrăţişa" (Ps 84, 11). Dragi fraţi şi surori, cu această vizită am vrut să vă fac să simţiţi iubirea şi apropierea spirituală nu numai din partea mea dar şi a Bisericii universale, faţă de comunitatea creştină care aici, în Turcia, este într-adevăr o mică minoritate şi înfruntă în fiecare zi nu puţine provocări şi dificultăţi. Cu încredere fermă cântăm, împreună cu Maria, "Magnificat", imnul de laudă şi de mulţumire lui Dumnezeu, care priveşte la umilinţa slujitoarei sale (cf Lc 1,47-48). Să-l cântăm cu bucurie şi când suntem încercaţi de greutăţi şi pericole, cum dovedeşte mărturia frumoasă a preotului roman pr. Andrea Santoro, de care îmi place să amintesc şi în această celebrare. Maria ne învaţă că izvorul bucuriei noastre şi sprijinul nostru statornic este Cristos şi ne repetă cuvintele lui "Nu vă temeţi" (Mc 6,50), "Eu sunt cu voi" (Mt 28,20). Braţului său puternic, noi ne încredinţăm (cf Lc 1,51). Şi tu, Maica Bisericii, însoţeşte întotdeauna drumul nostru ! Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi! Aziz Meryem Mesih'in Annesi bizim için Dua et! Amin.