Două monede care sună şi azi: "a dat tot ce avea", aplicare a primei porunci "să-l iubeşti pe Dumnezeu din toată puterea ta". Omilie la Duminica a XXXII-a de peste an, ciclul B

(RV - 11 noiembrie 2006) E ziua Domnului,
Duminică, 12 noiembrie, a 32-a din Timpul de peste an, Liturghia ne prezintă episodul Evangheliei după sfântul Marcu cap. 12 în care Isus, aflat în templul din Ierusalim, observă mulţimea care arunca bani în casetă pentru visteria templului.
Mai înainte Isus avertizase ucenicii să se ferească de cărturari, căci le place să umble îmbrăcţi în haine lungi, să fie salutaţi de lume prin pieţe, să stea pe primele locuri în sinagogi şi în locurile de frunte la ospeţe. Şi mai adăugase: „Toacă avutul văduvelor şi fac rugăciuni lungi numai de ochii lumii. Pentru aceasta vor fi mai aspri condamnaţi.
Fireşte, sunt cărturari şi cărturari. Ne reamintim de cărturarul de duminica trecută, onest şi neostil faţă de Isus pe care l-a întrebat care este cea dintâi poruncă din lege. Isus vâzându-i competenţa i-a răspuns: „Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu".

După avertismentul iniţial evanghelistul Marcu notează că „mulţi din cei bogaţi veneau şi puneau sume mari. Dar a venit şi o văduvă săracă şi a pus două monede mici. Isus i-a chemat la sine pe ucenici şi le-a spus:
„Vă spun adevărul: această văduvă săracă a pus în casetă mai mult decât toţi ceilalţi. Căci toţi au pus din ceea ce aveau de prisos: pe când ea, cu toată sărăcia ei, a dat tot ce avea: strictul necesar pentru viaţă”.
Episodul se petrece în ajunul sărbătorii Paştelui când Isus îşi va oferi viaţa pentru răscumpărarea lumii. O dăruire totală de sine.
Nu este prima dată când evanghelia ne prezintă în prim plan o văduvă. Ne amintim că văduvei din Naim, Mântuitorul i-a resitutit unicul fiu chiar înainte de a fi aşezat în mormânt; o văduvă insistentă care cere judecătorului zi şi noapte să-i facă dreptate oferă lui Isus prilejul de a ţese parabola despre statornicia în rugăciune şi trebuinţa de a ne ruga fără încetare; concetăţenilor din Nazaret, sceptici, indiferenţi şi plini de autosuficienţă faţă el, Isus le aminteşte cu riscul de a fi aruncat în prăpastia de la marginea oraşului, că existau multe văduve în Israel pe timpul porfetului Ilie, dar că la niciuna din ele nu a fost trimis, decât la o văduvă de neam străin, din Sarepta Sidonului, care i-a pus la dispoziţie omului lui Dumnezeu ultimul pumn de făină şi ultimele picături de ulei pe care le mai avea în casă şi a fost răsplătită printr-o minune. Este episodul povestit azi în prima lectură luată din prima Carte a Regilor, capitolul 17.

Dar să revenim la văduva din Evanghelie care şi-a meritat elogiul lui Isus şi al cărei gest grăieşte peste veacuri. Înaintea lui Dumnezeu şi în ochii lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, cei doi bănuţi, obolul văduvei depăşeşte toate măsurile şi orice calcul uman. Este exact "tot ce avea" aşa cum cere prima poruncă din Lege.
La acest punct, apare evidentă intenţia lui Isus care ne cheamă la trăirea poruncii iubirii. Vom da asemenea bogaţilor, fără a pierde nimic sau asemenea văduvei care dăruieşte până şi strictul necesar pentru viaţă, încrezătoare că Domnul va avea grijă?

Ne aflăm aici în prezenţa unui exemplu concret de aplicare a poruncii iubirii de care ne-am ocupat duminica trecută: "Ascultă Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn, să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Iar a doua este aceasta:’Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!’. Altă poruncă mai mare decât acestea nu este”.

Cărturarul este confirmat în ceea ce deja ştia despre cea dintâi poruncă, rămânea însă o oarecare nedumerire dacă nu cumva prounca se referă la a da doar ceea ce prisoseşte, la ceea ce are în plus. Exegeţii afirmă că expresia „să iubeşti din toată puterea” - se referă şi la tot ceea ce cineva are şi de care poate dispune, inclusiv, deci, la bunuri materiale”. Este izbitor contrastul dintre ceeea ce este de prisos, aruncat de bogaţi în caseta templului şi „tot ceea ce avea” pus cu sfială şi fără ostentaţie de o sărmană văduvă.
De fapt ea nu a fost notată de mulţime dar n-a scăpat de ochii atenţi ai Mântuitorului. Purtarea ei a devenit evanghelie. Gestul ei vorbeşte şi astăzi; cei doi bănuţi continuă să sune câzând în caseta templului. Neobservată de oameni, dar urmărită cu atenţie de Isus, acea văduvă, prin gestul ei, adună comori în cer. Nu atrage atenţia mulţimii dar atrage privirea lui Dumnezeu, care aşa cum proclamă psalmul 145, astăzi cântat ca răspuns între primele două lecturi, „este în veci credincios cuvântului său, el face dreptate celor asupriţi, dă pâine celor flămânzi şi eliberează pe cei înschişi. Domnul eliberează pe cei orbi, Domnul ridică pe cei împovăraţi, are grijă de cel străin, Domnul sprjină pe văduvă şi orfan".
Dumninică plăcută, iubiţi ascultători !
Aici, serviciul audio cu secvenţe musicale din "Gloria" - Missa de W.A.Mozart: