Benedict al XVI-lea contsată că ignoranţa religioasă în epoca noastră a atins niveluri alarmante: se impune o acţiune de catehizare temeinică la fel ca la începuturile Bisericii

(RV - 9 noiembrie 2006) Redescoperirea „credinţei în Dumnezeu” printr-o cateheză aptă „să transmită conţinuturile centrale ale Crezului” într-o epocă în care ignoranţa religioasă a atins niveluri alarmante. Episcopilor din Elveţia care joi au încheiat vizita lor ad Limina în Vatican Benedict al XVI-lea le-a reamintit urgenţa pastorală privind recuperarea rolului just, în formă şi în conţinut, al Scramentelor, al liturgiei, al importanţei omiliei în cadrul Sfintei Liturghii, al formării comunităţii ecleziale.

Obiectivul evanghelizării în acest început de secol este identic cu cel pentru care s-au străduit Apostolii din primele ore ale Bisericii: răspândirea credinţei. Ceea ce ar părea un paradox după două mii de ani de istorie a Evangheliei a fost pus de Benedict al XVI-lea între punctele centrale ale reflecţiei propuse episcopilor elveţieni. În discursul pronunţat vorbind liber în germană marţea trecută - a cărui traducere a fost publicată joi - Papa a afirmat cu claritate că, „poate cu două generaţii în urmă”, credinţa „putea fi presupusă în mod destul de firesc: se creştea în ea, întrucât constituia într-o oarecare măsură o dimensiune evidentă a vieţii şi care nu avea nevoie de a fi cercetată în mod natural”. Secularizarea, a observat Benedict al XVI-lea, a răsturnat planurile: astăzi „apare opusul, şi anume că, în fond, nu e posibil a crede, că de fapt Dumnezeu este absent”.

Creştinii nu sunt imuni la derivele acestui context cultural. Se privilegiază „a face”, angajarea, ca şi cum - a spus papa - credinţa ar fi justificată de fapte. Credinţa, în schimb, a repetat pontiful, „este mai presus de toate credinţă în Dumnezeu” credinţă în Cristos, creştinul are credinţă pentru că priveşte la ei, nu la lucruri. Această „poziţie centrală - a continuat Benedict al XVI-lea - trebuie, după mine, să apară în mod complet nou în toată gândirea şi activitatea noastră”. Deoarece credinţa este „sufletul a toate”, este aceea care „însufleţeşte activităţile” şi le fereşte de riscul de „a decădea în activism”. În afară de aceasta, a explicat cu incisivitate papa, credinţa nu este ceva care „putem inventa noi înşine”, compunând-o „din piese ‚sustenibile’”. Credinţa este atare pentru că „o credem împreună cu Biserica”. Credinţa este ceea ce face „prezent” „trecutul cuvintelor Scripturii”, care „lasă să intre în timp” veşnicia lui Dumnezeu. Aceasta este „forma de credinţă” pe care „ar trebui să căutăm să o punem cu adevărat în centrul activităţilor noastre”, a îndemnat papa, care a atins un punct la care ţine mult: „nevoia” de a avea „bune Facultăţi teologice” în măsură „să formeze la o credinţă inteligentă, încât credinţa să devină inteligenţă şi inteligenţa să devină credinţă”. Benedict al XVI-lea s-a declarat satisfăcut „de marile progrese” înregistrate de exegeză. Totuşi, a subliniat, referindu-se la cele spuse cu puţin înainte, că Sfânta Scriptură, care tutuşi „trebuie citită după metodele istorice, trebuie citită ca unitate şi în comunitatea vie a Bisericii”, în care poate avea loc întâlnirea eficace cu Scriputra.

Alături de bunul nivel academic, „trebuie totdeauna să ne angajăm mult” şi „pentru o reînnoire a catehezei, în care - a afirmat pontiful - să fie fundamental curajul de a mărturisi propria credinţă şi de a găsi modalităţile ca ea să fie înţeleasă şi primită”. „Ignoranţa religioasă - a amintit clar Benedict al XVI-lea - a atins astăzi un nivel înspăimântător” şi cere „să fie găsite căi pentru a comunica, deşi în mod simplu, cunoştinţele, pentru ca dimensiunea culturală a credinţei să fie prezentă”.

Important, între altele, pasajul dedicat Sacramentului Pocăinţei. Darul său, a spus papa, „consistă nu numai în faptul de a primi iertarea, dar şi în faptul să ne dăm seama, înainte de toate, de nevoia noastră de iertare: prin aceasta suntem purificaţi, ne transformăm lăuntric şi putem, apoi, să-i înţelegem mai bine şi pe alţii şi să-i iertăm”.

Un punct de amplă reflecţie a lui Benedict al XVI-lea a privit chestiunea omiliei. Pentru a-l ilustra, papa a trecut la aspectul concret, la viaţa cotidiană a unei parohii în care, şi-a imaginat, poate fi un paroh obosit sau înaintat în vârstă şi eventual un asitent pastoral foarte versat „în a interpreta Cuvântul lui Dumnezeu în mod convingător”. În acest caz, a continuat, „este spontan să se spună: pentru ce să nu vorbească asistentul pentru pastorală; el reuşeşte mai bine, şi astfel lumea trage mai mare folos”. Acest mod de a gândi, însă, este „pur funcţional”, a obiectat Benedict al XVI-lea. „Trebuie în schimb să se ţină cont de faptul că omilia, predica nu este o interpretare a Liturgiei pentru o parte discursivă, dar că ea aparţine evenimentului sacramental, plecând de la Cuvântul lui Dumnezeu pentru prezentul acestei comunităţi”. Acest lucru înseamnă „că omilia însăşi face parte din mister” şi deci, „reţin important - a repetat papa - ca preotul să nu se reducă la Sacrament şi jurisdicţie (...) dar să să păstreze integritatea misiunii, a sarcinii sale”.
Aici, serviciul audio: