Identitatea creştinului după exemplul vieţii şi învăţătura sfântului Paul: textul catehezei lui Benedict al XVI-lea la audienţa generală de miercuri în piaţa San Pietro

(RV - 8 noiembrie 2006) „Dragi fraţi şi surori, în cateheza precedentă, de acum 15 zile, am căutat să trasez liniile esenţiale ale biografiei apostolului Paul. Am văzut cum întâlnirea cu Cristos pe drumul Damascului i-a revoluţionat literalmente viaţa. Cristos a devenit raţiunea sa de a fi şi motivul profund al întregii sale munci apostolice. În scrisorile sale, după numele lui Dumnezeu care apare de peste 500 de ori, numele care este menţionat cel mai des este cel al lui Cristos (380 de ori). Este deci important să ne dăm seama cât de mult Isus Cristos se poate întipări în viaţa unui om şi prin urmare şi în însăşi viaţa noastră. În realitate, Cristos Isus este apogeul istoriei mântuitoare şi de aceea adevăratul punct discriminant şi în dialogul cu celelalte religii.

Privind la Paul, am putea formula astfel interogativul de fond: cum se petrece întâlnirea unei fiinţe umane cu Cristos? Şi în ce consistă raportul care derivă din ea? Răspunsul dat de Paul poate fi înţeles în două momente. În primul rând, Paul ne ajută să înţelegem valoarea absolut fondatoare şi de neînlocuit a credinţei. Iată ce scrie în Scrisoarea către Romani: „Noi credem că omul este justificat prin credinţă, îndependent de faptele Legii” (3,28). Şi la fel în Scrisoarea către Galateni: „Ştiind că omul nu este justificat din faptele Legii, ci doar prin credinţ în Isus Cristos, am crezut şi noi în Isus Cristos ca să fim justificaţi prin credinţa în Cristos, şi nu prin faptele Legii, pentru că numeni nu va fo justificat prin faptele Legii” (2,16). „A fi justificaţi” înseamnă a fi făcuţi drepţi, adică a fi primiţi de dreptatea îndurătoare a lui Dumnezeu şi a intra în comuniune cu el, şi în consecinţă a putea stabili un raport mult mai autentic cu toţi fraţii noştri: şi acest lucru pe baza unei totale iertări a păcatelor noastre. Ei bine, Paul spune cu toată clatitatea că această condiţie de viaţă nu depinde de eventualele noastre fapte bune, dar de un pur har al lui Dumnezeu: „Suntem justificaţi în mod gratuit de harul lui, prin răscumpărarea în Cristos Isus” (Rom 3,24).

Cu aceste cuvinte sfântul Paul exprimă conţinutul fundamental al convertirii sale, noua direcţie a vieţii sale rezultată din întâlnirea sa cu Crisots înviat. Paul, înainte de convertire, nu fusese un om departe de Dumnezeu şi de Legea sa. Dimpotrivă, era un observant, de o observanţă fidelă până la fanatism. În lumina întâlnirii cu Cristos a înţeles, însă, că prin aceasta încercase să se construiască pe sine însuşi, propria sa dreptate, şi că prin toată această dreptate trăise pentru sine însuşi. A înţeles că o nouă orientare a vieţii sale era absolut necesară. Iar această nouă orietnare o găsim exprimată în cuvintele sale: „Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şu s-a dat pe sine pentru mine” (Gal 2,20). Paul, deci, nu mai trăieşte prin sine, prin propria sa dreptate. Trăieşte din Cristos şi cu Cristos: dăruindu-se pe sine, ne mai căutându-se şi construindu-se pe sine. Aceasta este noua dreptate, noua orientare dată nouă de Domnul, dăruită nouă de credinţă. Înaintea crucii lui Cristos, expresie extremă a autodăruirii sale, nu există nimeni care să se poată lăuda pe sine, propria dreptate făcută singur şi pentru sine” În altă parte Paul, dând ecou cuvintelor lui Ieremia, explicitează acest gând scriind: „Cine se laudă, în Domnul să se laude” (1Cor 1,31 = Ier 9,22); sau: „Însă, în ce mă priveşte, departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, iar eu pentru lume” (Gal 6,14).

Reflectând la ce vrea să spună justificare nu prin fapte dar prin credinţă, am ajuns astfel la cea de-a doua componentă care defineşte identitatea creştină descrisă de sfântul Paul în propria viaţă. Identitate creştină ce se compune tocmai din două elemente: acest a nu se căuta singur, dar a se primi da la Cristos şi a se dărui cu Cristos, şi a participa astfel personal la existenţa lui Cristos însuşi până la a se scufunda în el şi a împărtăşi cu el atât moartea cât şi viaţa sa. Este ceea ce Paul scrie în Scrisoarea către Romani: „Am fost botezaţi în moartea lui...am fost înmormântaţi împreună cu el...am fost împreună sădiţi...Tot aşa şi voi, consideraţi că sunteţi morţi pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus” (Rom 6,3.4.5.11). Tocmai această ultimă expresie este simptomatică: pentru Paul, în fapt, nu este de ajuns a spune că creştinii sunt botezaţi sau credincioşi; pentru el este deopotrivă de important a spune că ei sunt „în Cristos Isus” (cfr şi Rm 8, 1.2.39; 12,5; 16,3.7.10; 1Cor 1,2.3, etc). Alte ori el inversează termenii şi scrie că „Cristos este în noi/voi” (Rom 8,10; 2Cor 13,5) sau „în mine” (Gal 2,20). Această copătrundere reciprocă între Cristos şi creştin, carracterisitcă a învăţăturii lui Paul, completează discursul său asupra credinţei. De fapt, credinţa, deşi unindu-ne intim cu Cristos, subliniază distincţia dintre noi şi el. Dar, potrivit lui Paul, viaţa creştinului are şi o componentă pe care am putea să o numim „mistică”, întrucât comportă o identificare a noastră cu Cristos şi a lui Cristos cu noi. În acest sens, Apostolul ajunge chiar să califice suferinţele noastre cu „suferinţele lui Cristos în noi” (2Cor 1,5), încât noi „Pretutindeni şi mereu purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate şi viaţa lui Isus în trupul nostru” (2Cor 4,10).

Toate acestea trebuie să facem să pătrundă în viaţa noastră zilnică urmând exemplul lui Paul care a trăit mereu cu acest mare suflu spiritual. Pe de o parte, credinţa trebuie să ne menţină într-o atitudine constantă de umilinţă înaintea lui Dumnezeu, mai mult încă, de adoraţie şi de laudă faţă de el. În fapt, ceea ce noi suntem în calitate de creştini o datorăm numai lui şi harului său. Fiindcă nimic şi nimeni nu poate lua locul său, trebuie deci ca la nimic altceva şi nimănui altcuiva să nă nu-i aducem omagiul pe care îl dăm lui. Niciun idol nu trebuie să contamineze universul nostru spiritual, altminteri în loc să ne bucurăm de libertatea dobândită vom recădea într-o formă de robie umilitoare. Pe de altă parte, apartenenţa noastră radicală la Cristos şi faptul că „suntem în el” trebuie să ne inspire o atitudine de totală încredere şi de imensă bucurie. În cele din urmă, trebuie de fapt să exclamăm cu sfântul Paul: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Rom 8,31). Şi răspunsul este că nimic şi nimeni nu va putea vreodată să ne separe de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,39). Prin urmare, viaţa noastră creştină se sprijină pe stânca cea mai tare şi sigură care se poate imagina. Şi din ea tragem toată energia noastră, cum scrie chiar Apostolul: „Toate le pot în cel care mă întăreşte” (Fil 4,13).

Să înfruntăm de aceea existenţa noastră, cu bucuriile şi durerile ei, susţinuţi de aceste mari sentimente pe care Paul ni le oferă. Trăindu-le vom putea înţelege cât este de adevărat ceea ce acelaşi Apostol scrie: „Ştiu în cine am crezut şi în cine mi-am pus încrederea şi sunt convins că el are puterea să păstreze bunul încredinţat până în ziua aceea” adică până în ziua definitivă (2Tim 1,12) a întâlnirii noastre cu Cristos Judecător, Mântuitorul lumii şi al nostru”.