Consideraţii omiletice la Duminica a-XXXI-a din Timpul liturgic de peste an, ciclul B

(RV - 4 noiembrie 2006) E ziua Domnului,
Duminică 5 noiembrie, a XXXI-a din Timpul liturgic ordinar, Liturghia ne prezintă Evanghelia după sfântul Marcu, 12, 28b-34, în care un cărturar îl întreabă pe Isus care este cea dintâi dintre toate poruncile. Domnul îi răpunde: „Cea dintâi este aceasta: ‚Ascultă Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn, să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta’. Iar a doua este aceasta:’Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!’. Altă poruncă mai mare decât acestea nu este”.
"Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu”. Cărturarul cunoaşte bine legea şi poruncile, motiv pentru care se simte autorizat să-l întrebe pe Cristos, să-i cunoască părerea şi să-i evalueze răspunsul. Cristos, văzându-i competenţa îi zice: „Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu”. Aceste cuvinte „nu eşti departe” indică distanţa dintre a şti şi a trăi. Credinţa este mai presus de toate o chestiune de relaţie cu Dumnezeu, mai mult încă, de iubire faţă de Dumnezeu. Greşeala frecventă în care se poate cădea foarte uşor stă în faptul de a crede că, a se gândi la Dumnezeu şi a cunoaşte care este raportul just cu Dumnezeu, este de a ajuns, că acest lucru ar constitui deja relaţia cu Dumnezeu. În schimb rămâne acel răspuns al lui Isus dat cărturarului: „Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu”. Această distanţă este depăşită de Dumnezeu însuşi care, în Fiul său devenit om, ajunge la noi cu iubirea sa şi ne transformă în fii ai săi. În Cristos a şti şi a cunoaşte devine viaţă, stil de viaţă.
 
Încă ceva: "Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”. La întrebarea cărturarului Isus răspunde citând textul actului de credinţă şi nu numai cuvintele poruncii "iubeşte-l pe Domnul şi pe aproapele". Isus vrea să sublinieze că, pentru adevăratul israelit, adevărata iubire de Dumnezeu şi de aproapele se naşte şi capătă o căldură specială din actul de credinţă. Exigenţa iubirii se naşte di credinţa în singurul Dumnezeu adevărat iar iubirea aproapelui va fi sacramentul, experienţa concretă care ne recheamă la iubirea lui Dumnezeu.

„Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta...” Ce înseamnă a-l iubi pe Dumnezeu? A-l iubi pe Dumnezeu nu este totuna cu a iubi omul. Iubirea pentru un om comportă a face bine persoanei iubite, în schimb pentru Dumnezeu nu este aşa. A-l iubi înseamnă a crede în el, înseamnă a se încrede în Cuvântul său, a-l primi în propria viaţă. Iubirea faţă de Dumnezeu este răspunsul nostru dat aceluia care ne-a iubit cel dintâi, este o acceptare deschisă aşa cum floarea primeşte lumina soarelui. Cu „toată” fiinţa mea, adică este o iubire care implică întreaga mea viaţă: inteligenţă, sentimente, dorinţe, planuri de viaţă. Credinciosul nu urmăreşte să câştige favoarea lui Dumnezeu dar trăieşte iubirea sa paternă şi maternă care-l face să crească, îi dă viaţă, speranţă, bucurie, pace. Astfel înţeleasă, rugăciunea nu va fi un mod de a-l face pe Dumnezeu „să-şi schimbe ideea” ci o pregătire a inimii şi a minţii noastre pentru a primi prezenţa sa şi a experimenta duioşia sa. În acest caz, faptul de a se reculege tăcut în biserică şi în camera proprie înseamnă atunci a rezerva spaţiu pentru interiorizarea iubirii lui Dumnezeu. De aeceea, pentru creştin este esenţial faptul de a se reculege, a reflecta, a primi în viaţa proprie darul Domnului. Este esenţial a se pune în ascultarea Cuvântului pentru ca Evanghelia să pătrundă în orice ungher al inimii.

Şi în continuare: „Să-l iubeşti pe Domnul...şi pe aproapele tău”. Cele două iubiri sunt strâns unite, dar nu se identifică. Este important a înţelege aceasta pentru a vedea clar două pericole mereu prezente constituite de verticalism şi de orizontalism. Există pericolul de a insita mult pe iubirea de Dumnezeu transformând credinţa în devoţiune, într-o credinţă dezincarnată care nu ştie să întrevadă realitatea prezentă, strigătul săracilor, solitudinea şi deznădejdea atâtot persoane. Exemplul lui Isus pelerin prin Palestina trebuie să-l avem mereu în faţa ochilor: petrecea noaptea în rugăciune dar dimineaţa se apleca asupra săracului. Pe de altă parte însă există pericolul de a face să consiste iubirea lui Dumnezeu în iubirea aproapelui, căzând într-o dimensiune pur socială care sărăceşte şi deformează mesajul evanghelic. Iubirea umană va fi sacrament al iubirii lui Dumnezeu, adică va fi experienţa pentru a înţelege mai bine iubirea lui Dumnezeu iar aceasta va fi prezenţă, forţă pentru a trăi iubirea umană chiar şi în momentele mai dificile.

Mai departe: „Să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi”. În societatea induvidualistă de azi este foarte difuz egosimul, dar pare şi mai difuză lipsa de iubire pentru propria viaţă, iubirea sănătoasă de sine. Dacă nu iubim viaţa, dacă nu suntem mulţumiţi de noi înşine, dacă nu ştim să mulţumim pentru darul vieţii noastre, nu vom fi capabili să-i iubim nici pe alţii. Primejdia majoră actuală este oboseala, lipsa bucuriei de a trăi, faptul de a nu mai genera speranţe. Asemenea situaţie duce la o închidere şi repliere tristă asupra propriei persoane, ce determină căutarea frenetică de emoţii puternice şi înmulţirea şi statisfacera unor necesităţi create artificial fără un rost ziditor. De fapt, este vorba de o irosire a darului, a capitalului vieţii prin evadarea din realitate. În acest sens se impune iubirea de sine, bine înţeleasă, deschisă spre iubirea semenilor. Iubirea lui Dumnezeu care devine experienţă de duioşie, bucurie, speranţă ne va da forţa „de a fi pentru”, de a-i iubi pe alţii aşa cum ne-a iubit el, Domnul nostru atunci când străbătea drumurile Palestinei. În mod deosebit, pentru copii, adolescenţi şi tineri, mai ales dacă sunt singuri la părinţi, există riscul de a se obişnui doar să primească, dar nu şi să dea, să se depindă a fi mereu în centrul atenţiei fără să înveţe însă a se desprinde din acest cerc. Consecinţa: mulţi sunt nefericiţi pentru că nu au experimentat încă frumuseţea lui „a da”, adică de a-şi cheluti viaţa pentru a-l face fericit pe un altul, căci nimeni nu poate fi fericit "sigur".

Propopăvăduirea devine propunere şi rugăciune. Încheiem cu psalmul responsorial: "Te iubesc, Doamne, tăria mea, Doamne tu eşti stânca mea, cetatea şi eliberatorul meu" ( Ps. 17, 2-3a).
Ajută-mă, Doamne, să te iubesc din toată inima pentru că să-l pot iubi pe aproapele ca pe mine însumi!
Duminică plăcută, iubiţi ascultători.