"Numai de la Dumnezeu poate veni schimbarea decisivă a lumii! Duceţi în lume speranţa lui Dumnezeu, care este Cristos cel Înviat!": omilia papei Benedict al XVI-lea la Verona, la încheierea Reuniunii naţionale a Bisericii din Italia

RV 19 oct 2006. Joi, după amiază, evenimentul central al celei de a patra Reuniuni naţionale a Bisericii din Italia: Sf. Liturghie prezidată de Benedict al XVI-lea pe stadionul din Verona. Spaţiul care de obicei găzduieşte evenimente sportive şi mii de suporteri – a observat pontiful la omilie – găzduieşte acum pe Isus cel Înviat. Cristos vine acum, în acest modern areopag, pentru a-l revărsa pe Duhul Sfânt asupra Bisericii care este în Italia.
În jurul complexului sportiv, circa 60.000 de credincioşi participau la celebrarea euharistică prin intermediul maxi-ecranelor, alăturându-se la entuziasmul şi aplauzele celor peste 42.000 de credincioşi din interiorul stadionului. La concelebrarea euharistică, printre cei aproximativ o mie de preoţi a participat şi mons. Anton Lucaci, responsabilul redacţiei române a Radioului Vatican, şi, cu siguranţă, mulţi credincioşi români care lucrează în ospitalierul ţinut al Veronei.
Lecturile biblice proclamate la Sf. Liturghie – a continuat papa omilia – luminează întocmai tema Reuniunii: "Mărturisitori ai lui Isus înviat, speranţa lumii". Cuvântul lui Dumnezeu pune în evidenţă învierea lui Cristos, evenimentul care a renăscut pe cei ce cred la o speranţă vie, cum se exprimă apostolul Petru în prima sa scrisoare, textul de bază al Reuniunii. Ca succesor al său – a afirmat Benedict al XVI-lea – şi eu exclam cu bucurie: "Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos" (1 Pt 1,3), pentru că prin învierea Fiului său ne-a renăscut şi, în credinţă, ne-a dăruit o speranţă invincibilă în viaţa veşnică. Întăriţi de această speranţă nouă nu ne este teamă de încercări, care, oricât ar fi de dureroase şi apăsătoare, nu pot atinge niciodată bucuria profundă care izvorăşte din iubirea lui Dumnezeu. El, în milostivirea lui prevăzătoare, l-a dat pe Fiul său pentru noi şi noi, fără să-l fi văzut, credem în el şi îl iubim (cfr 1 Pt 1,3-9). Iubirea lui ne este deajuns.
Din forţa acestei iubiri – a reluat Sf. Părinte omilia sa – din credinţa puternică în învierea lui Isus care întemeiază speranţa, se naşte mereu şi se reînnoieşte mărturia noastră creştină. Aici se înrădăcinează "crezul" nostru, simbolul de credinţă din care s-a alimentat predicarea de la începuturi şi care continuă nealterart să alimenteze poporul lui Dumnezeu. Învierea lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, mort şi înviat pentru noi, este misterul calificant al creştinismului, împlinirea copleşitoare a tuturor profeţiilor de mântuire. Din Cristos cel Înviat, primiţia noii umanităţi, renăscută şi renăscătoare, s-a născut poporul celor "săraci" care şi-au deschis inima faţă de Evanghelie şi au devenit "stejari ai dreptăţii", "câmpul Domnului pentru manifestarea gloriei sale", reconstructori de ruine, restauratori de cetăţi dezolate, consideraţi de toţi ca neam binecuvântat de Domnul (cf Is 61, 3-4.9). Misterul învierii Fiului lui Dumnezeu, care, înălţat la ceruri alături de Tatăl, l-a revărsat peste noi pe Duhul Sfânt, ne face să cuprindem cu o singură privire pe Cristos şi Biserica sa: Cel înviat şi cei înviaţi, primiţia şi câmpul lui Dumnezeu, Piatra din capul unghiului şi pietrele vii, pentru a folosi o imagine din prima scrisoare a lui Petru (cf 2,4-8). Cum s-a întâmplat la început, cu prima comunitate apostolică, la fel trebuie să se întâmple şi acum.
Din ziua Rusaliilor, de fapt, lumina Domnului înviat a transfigurat viaţa apostolilor. Credinţa pascală a umplut inima lor cu o ardoare şi un zel extraordinar, care-i făcea gata să înfrunte orice dificultate, chiar şi moartea, şi imprima cuvintelor lor o forţă de convingere irezistibilă. În acest fel, o mână de oameni, lipsit de resurse omeneşti şi puternici numai în credinţă, a înfruntat fără teamă persecuţii grele şi martiriul. Scrie apostolul Ioan: "aceasta este biruinţa care a învins lumea: credinţa noastră" (1 In 5,4b).
Adevărul acestei afirmaţii este documentat şi în Italia de aproape două milenii de istorie creştină, prin nenumăratele mărturii de martiri, sfinţi şi fericiţi, care au lăsat urme de neşters în orice colţ al frumoasei Peninsule.
Noi suntem moştenitorii acelor martori biruitori! Dar chiar din această constatare vine întrebarea: ce este cu credinţa noastră? În ce măsură ştim noi astăzi să o comunicăm? Certitudinea că Cristos a înviat ne asigură că nicio putere contrară nu va reuşi să distrugă vreodată Biserica. Ne însufleţeşte şi conştiinţa că numai Cristos poate împlini pe deplin aşteptările profunde ale inimii omeneşti şi să răspundă la interogativele cele mai tulburătoare despre durere, injustiţie şi rău, despre moarte şi viaţa de dincolo. Aşadar, credinţa noastră este fondată, dar trebuie ca această credinţă să devină viaţă în fiecare dintre noi. Trebuie depus, prin urmare, un vast şi detaliat efort pentru ca fiecare creştin să se transforme în "mărturisitor" capabil şi gata să-şi asume angajarea de a da tuturor şi oricând motivul speranţei care-l însufleţeşte (cf 1 Pt 3,15). De aceea trebuie să revenim să anunţăm cu vigoare şi bucurie evenimentul morţii şi învierii lui Cristos, inima creştinismului, centrul portant al credinţei noastre, pârghia puternică a certitudinilor noastre, vânt impetuos care alungă orice teamă şi nehotărâre, orice îndoială şi calcul omenesc. Numai de la Dumnezeu poate veni schimbarea decisivă a lumii. Numai pornind de la Înviere, se înţelege adevărata natură a Bisericii şi a mărturiei sale, care nu este ceva rupt de misterul pascal ci rodul acestuia, manifestarea şi actualizarea din partea celor care, primindu-l pe Duhul Sfânt, sunt trimişi de Cristos să continue însăşi misiunea sa (cf In 20, 21-23).
"Martori ai lui Isus înviat": această definiţie a creştinilor provine direct din pasajul evangheliei lui Luca, dar şi din Faptele Apostolilor (cf Fap 1,8.22). Martori ai lui Isus, a reluat Sf. Părinte. Acel "ai", trebuie înţeles bine! – a subliniat. Înseamnă că mărturisitorul este "al" lui Isus înviat, adică aparţine lui şi tocmai în această calitate îi poate aduce o mărturie valabilă, poate vorbi despre el, să-l facă cunoscut, să conducă spre el, să transmită prezenţa lui. Este exact contrariul a ceea ce se verifică pentru cealaltă expresie, "speranţa lumii". Aici, genitivul nu indică nicidecum apartenenţa, pentru că Cristos nu este al lumii, la fel cum nici creştinii nu trebuie să fie ai lumii. Speranţa, care este Cristos, este în lume, este pentru lume, dar aceasta pentru că Cristos este Dumnezeu, este "Cel Sfânt" (qadosh, în ebraică). Cristos este speranţă pentru lume pentru că a înviat, şi a înviat pentru că este Dumnezeu. Şi creştinii pot duce lumii speranţă, pentru că sunt ai lui Cristos şi ai lui Dumnezeu în măsura în care mor împreună cu el pentru păcat şi învie împreună cu el pentru viaţa nouă a iubirii, iertării, slujirii, a non-violenţei. Cum spune sf. Augustin: "Ai crezut, ai fost botezat: a murit viaţa cea veche, a fost ucisă pe cruce, înmormântată în botez. A fost îngropată cea veche, în care ai trăit rău: să învie cea nouă!"(Sermo Guelf. IX, în M. Pellegrino, Vox Patrum, 177). Numai dacă, asemeni lui Cristos, nu sunt ai lumii, creştinii pot fi speranţă în lume şi pentru lume. Într-o lume care se schimbă, Evanghelia nu se schimbă. Vestea cea Bună rămâne mereu aceeaşi: Cristos a murit şi a înviat pentru mântuirea noastră!
Şi apoi, îndemnul final al papei, inspirat din cuvintele profetului: "Duceţi săracilor vestea cea bună, îngrijiţi rănile inimilor zdrobite, vestiţi libertate celor sclavi, eliberare, prizonierilor, proclamaţi anul de milostivire al Domnului (cf Is 61,1-2). Reconstruiţi vechile ruine, ridicaţi din nou zidurile prăbuşite, înoiţi cetăţile pustii (cf Is 61,4). Sunt atât de multe situaţiile grele care aşteaptă o intervenţie hotărâtoare! Purtaţi în lume speranţa lui Dumnezeu, care este Cristos Domnul!".

Salutând, după Sf. Liturghie, delegaţii diecezelor italiene şi mulţumind participanţilor, papa s-a îndreptat spre aeroportul Villafranca, de unde a revenit la Roma.

************************************************************
Omilia papei - notează agenţiile - a fost întreruptă de 24 de ori de aplauzele credincioşilor. Cele mai lungi au fost atunci când papa a afirmat că "nicio putere contrară nu va putea distruge vreodată Biserica". Previziunile meteo catastrofale au fost dezminţite şi doar la încheierea Sfintei Liturghii a căzut o ploaie lină asupra lui Benedict al XVI-lea şi a credincioşilor, udând şi veşmintele liturgice ale celor 300 de episcopi şi circa 1300 de preoţi care au concelebrat Euharistia.
Impresionante şi gesturile de solidaritate imediată oferite de participanţi. Astfel, un grup de surdo-muţi au "urmărit" cuvintele papei traduse în gesturi prin grija unui preot, care atunci când se pronunţa numele lui Dumnezeu, ducea mâna la inimă. Din tribune s-a auzit la un moment dat, în timpul omiliei, "viva il papa", un glas care a răsunat în interiorul stadionului şi a fost salutat de un ropot de aplauze şi de un strigăt şi mai puternic: "Tu eşti Petru!".