O comunitate niciodată reformată, întrucât niciodată deformată: Ordinul certozin întemeiat de sf. Bruno la Grande Charteuse la poalele Alpilor francezi

(RV - 5 octombrie 2006) Vineri 6 octombrie, comemorarea liturgică a sfântului Bruno.
Născut în regiunea Renania din Germania, Bruno, anii 1030-1101, a trăit succesiv în ţara sa, apoi în Franţa şi îşi încheie viaţa pămânească în Italia. Nobilul renan este fiul Europei din secolul al XI-lea, divizată şi confuză, dar în acelaşi timp deschisă şi prielnică mobilităţii umane. Student şi apoi profesor la Reims, în Franaţa, se confruntă îndată cu simonia, adică negoţul pentru obţinerea funcţiilor ecleziastice care infesta viaţa Bisericii. Profesor de teologie şi filozofie, expert în problemele curiale, ar fi putut deveni episcop pe calea cinstită a meritelor, într-o perioadă în care papa Grigore al VII se lupta pentru o face ordine şi curăţenie în ierarhia bisericească. Însă, mediul îi provoacă dezgust. Credinţa pe care o practică şi o învaţă este cu totul altceva, cum îi confirmă Robert din Molesme, austerul monah care va da viaţă Ordinului cistercin.

Bruno găseşte şase tovarăşi care gândesc şi simt asemenea lui iar episcopul Hugo de Grenoble îi ajută să se stabilească, la poalele Alpilor francezi, într-o localitate izolată de lume numită în latineşte „chartusia”, „Charteuse” în franceză. Acolo pun bazele unei sihăstrii, formând un ambinet de rugăciune cu şapte bărăci în care fiecare trăieşte, în rugăciune şi muncă: o viaţă de eremiţi, cu momente de viaţă în comun. Nu se gândeau să întemeieze ceva: voiau doar să trăiască în mod radical Evanghelia şi să stea departe de cei care făceau negoţ cu cele sacre.

Când Bruno era profesor la Reims, unul dintre studenţii săi era benedictinul Oddon de Chatillon ajuns apoi papă cu numele de Urban al II-lea care nu după mult timp îl va chema la Roma în calitate de consilier. Obţine de la papa recunoaştere şi autonomie pentru mănăstirea de lângă Grenoble, cunoscută apoi ca Grande Charteruse. Însă la Roma nu rezistă mult timp: după puţine luni îl găsim în regiunea Calabria din sudul Italiei, la Foresta della Torre. Întemeiază aici „oratoriul” locul de rugăciune în comun, biserica şi mici căsuţe în jur, la fel ca la Chartreuse. Apare astfel o nouă comunitate de călugări certozini condusă cu aceeaşi rigoare evanghelică. Mai târziu, la mică distanţă, construieşte o altă mănăstire, pentru cei care nu se pot adapta vieţii aspre de sihastru sau eremit dar preferă să trăiască în comun. Este locul lângă care se vor ridica primele case ale actualei mănăstiri de certozini numită Serra San Burno. Puţinii săi confraţi - căci nu iubeşte să aibă în jur lume multă şi una oarecare- trebuie să fie dispuşi să ducă o viaţă aspră pe care Bruno o învaţă şi recomandă prin sfat şi instrucţiuni scrise, care după moartea sa vor fi codificate în Regula, aprobată oficial de Sfântul Scaun în 1176.

Bruno este un îndrumător spiritual autentic după modelul Bisericii primare trăind în sărăcie şi bucurie, fie cântă laudele lui Dumnezeu, fie când îl slujeşte prin muncă. Şi în aceasta urmărea perfecţiunea de maestru. Viaţa călugărilor certozini era împărţită între rugăciune, muncă manuală şi muncă intelectuală care consta în copierea de manuscrise. Înconjurat de cercul chiliilor călugăreşti, la mijloc se afla cimitirul: straturi de pământ, cu o cruce la capăt, cruce pe care nu se scria nici numele celui înmormântat acolo. Această pace pe care lumea nu o cunoaşte aduce în inimi bucuria Duhului Sfânt”, scria Bruno unui prieten. Certozinii au fost întotdeauna puţini dar mereu vii la mănăstirea din Serra, alături de Bruno dar şi în alte părţi trecând prin războaie, cutremure de pământ, revoluţii. Întodeauna fideli spiritului începuturilor ei sunt „o comunitate niciodată reformată, pentru că niciodată nu a fost deformată”, aşa cum dorise sfântul Bruno.