Discursul Papei Benedict al XVI-lea primind la Castel Gandolfo ambsadori ai ţărilor majoritar musulmane şi reprezentanţi ai comunităţilor musulmane din Italia

RV - 25 septembrie 2006) Domnule Cardinal, Doamne şi Domni Ambasadori, dragi prieteni musulmani,
Sunt bucuros să vă primesc în acestă întâlnire dorită de mine pentru a consolida legăturile de prietenie şi de solidaritate dintre Sfântul Scaun şi Comunităţile musulmane din lume. Mulţumesc domnului cardinal Paul Poupard, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Ionterreligios pentru cuvintele pe care mi le-a adresat precum şi vouă tuturor pentru că aţi răspuns invitaşiei mele.

Sunt foarte cunoscute circumstanţele care au motivat această întâlnire a noastră, şi asupra lor am avut deja prilej să mă întreţin în timpul săptămânii trecute. În acest context deosebit, aş vrea astăzi să reafirm toată stima mea şi profundul respect pe care le nutresc faţă de credincioşii musulmani, amintind ceea ce afirmă în acest sens Conciliul Vatican II şi care pentru Biserica Catolică constituie Magna Charta a dialogului islamo-creştin. „Biserica îi priveşte de asemenea cu multă stimă pe musulmani, care îl adoră pe Dumnezeul cel unic, viu şi existent în sine, îndurător şi atotputernic, creator al cerului şi al pământului, care a vorbit oamenilor. Ei caută să se supună din tot sufletul hotărârilor tainice ale lui Dumnezeu, aşa cum s-a supus Abraham, la care credinţa islamică se referă bucuros (Declaraţia Nostra Aetate, n.3). Situându-mă hotărât în această perspectivă, încă de la începutul pontificatului meu am dorit ca să se continue să se consolideze punţi de prietenie cu credincioşii tuturor religiilor, cu o specială preţuire pentru creşterea dialogului dintre musulmani şi creştini (cfr Discursul către delegaţii celorlalte Bisericii şi Comunităţi ecleziale şi ai altor Tradiţii religioase, Oss. Rom. 26 aprilie 2005, p.4). Aşa cum am subliniat la Köln anul trecut, „dialogul intereligios şi intercutural dintre creştini şi musulmani nu se poate reduce la o alegere de moment. Este vorba efectiv de o necesitate vitală, de care depinde în mare parte viitorul nostru” (Discurs către Reprezentanţii câtorva comunităţi musulmane, Oss. Rom. 22-23 august 2005, p.5). Într-o lume marcată de relativism, şi care prea adesea exclude transcendenţa din universalitatea raţiunii, avem absolut nevoie de un dialog autentic între religii şi culturi, un dialog în măsură să ne ajute să depăşim împreună toate tensiunile într-un spirit de roditoare înţelegere. În continuare cu opera întreprinsă de predecesorul meu Papa Ioan Paul al II-lea, doresc deci profund ca raporturile inspirate de încredere, care s-a instaurat de diverşi ani între creştini şi musulmani, nu numai să continue, dar să se dezvolte într-un spirit de dialog sincer şi respectuos, un dialog bazat pe o cunoaştere reciprocă din ce în ce mai adevărată care, cu bucurie, recunoaşte valorile religioase comune, şi cu loialitate, ia act şi respectă diferenţele.
Dialogul interreligios şi intercutural constituie o necesitate pentru a construi împreună lumea de pace şi de fraternitate dorită fierbinte de toţi oamenii de bunăvoinţă. În acest domeniu, contemporanii noştri aşteaptă de la noi „o elocventă mărturie în măsură să indice tuturor valoarea dimensiunii religioase a existenţei. De aceea, este necesar ca, fideli învăţămintelor tradiţiilor lor respective, creştini şi musulmani să înveţe să lucreze împreună, aşa cum deja s-a întâmplat în diferite experienţe comune, penru a evita orice formă de intoleranţă şi a se opune fiecărei manifestări de violenţă; este de asemenea o datorie ca noi, Autorităţi religioase şi Responsabili politici, să-i călăuzim şi să-i încurajăm ca să lucreze astfel. Într-adevăr, aminteşte Conciliul „chiar dacă, în decursul veacurilor, s-au iscat multe neînţelegeri şi duşmănii între creştini şi musulmani, sacrosanctul sinod îi îndeamnă pe toţi ca, uitând trecutul, să se străduiască sincer pentru înţelegerea reciprocă şi să apere şi să promoveze împreună dreptatea socială, valorile morale, pacea şi libertatea, spre binele tuturor oamenilor” (Declaraţia Nostra Aetate, n. 3). Învăţămintele trecutului nu pot deci să nu ne ajute să căutăm din nou căi de reconciliere pentru ca, în respectul identităţii şi libertăţii fiecăruia, să dăm viaţă unei colaborări bogate în roade în slujba întregii umanităţi. Aşa cum Papa Ioan Paul al II-lea afirma în memorabilul său discurs către tineri la Casablanca în Maroc „respectul şi dialogul cer reciprocitatea în toate domeniile, mai ales în ceea ce priveşte libertăţile fundamentale şi în mod mai special libertatea religioasă. Ele favorizează pacea şi înţelegerea între popoare (Învăţăminte ale lui Ioan Paul al II-lea, VIII, 2, 1985, p. 501).

Dragi prieteni, sunt profund convins că, în situaţia în care se află lumea de azi, este un imperativ pentru creştini şi musulmani să se angajeze în a înfrunta împreună numeroasele provocări cu care se confruntă omenirea, în special în ceea ce priveşte apărarea şi promovarea demnităţii fiinţei umane şi drepturile ce derivă din ea. În timp ce cresc ameninţările împotriva omului şi împotriva păcii, reafirmând centralitatea persoanei şi lucrând neobosit pentru ca viaţa umană si fie întotdeauna respectată, creştini şi musulmani fac evidentă supunerea lor faţă de Creator, a cărui voinţăă este ca toate fiinţele umane să trăiască în acea demnitate pe care el le-a dat-o.

Dragi prieteni, urez din inimă ca Dumnezeu cel milostiv să călăuzească paşii noştri pe cărările unei înţelegeri reciproce şi tot mai adevărate. În momentul în care musulmani încep itinerarul spiritual al lunii Ramadan, adresez tuturor urările mele cordiale, dorind ca Atotputernicul să le dea o existenţă senină şi liniştită. Fie ca Dumnezeul păcii să vă copleşească cu belşugul binecuvântărilor sale pe voi şi comunităţile voastre pe care le reprezentaţi!