Dacă e bine înţeles, discursul rostit la Regensburg îndeamnă la respect şi dialog, constructiv dar şi autocritic: textul discursului Papei la audienţa generală de miercuri în piaţa San Pietro, fiind prezenţi 40 de mii de credincioşi

(RV - 20 septembrie 2006) „Dragi fraţi şi surori, aş vrea să mă întorc astăzi cu gândul la diferitele momente ale călătoriei pastorale pe care Domnul mi-a dat să o efectuez, săptămâna trecută, în Bavaria. Împărtăşind cu voi emoţiile şi sntimentele trăite revăzând locurile dragi miei, simt înainte de toate nevoia să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a făcut posibilă această a doua vizită în Germania şi pentru prima dată în Bavaria, pământul meu de origine. Sunt în mod sincer recunoscător tuturor - păstori, preoţi, operatori pastorali, autorităţi publice, organizatori, forţe de ordine şi voluntari - care au lucrat cu dăruire şi răbdare pentru ca fiecare eveniment să se desfăşoare cât mai bine posibil. Cum am spus la sosirea la aeroportul din München, sâmbătă 9 septembrie, scopul călătoriei mele era, în amintirea tuturor celor care au contribuit la formarea personalităţii mele, de a reafirma şi confirma ca succesor al apostolului Petru, legăturile strânse care unesc Sediul Romei cu Biserica din Germania. Călătoria, deci, nu a fost o simpă „întoarcere” la trecut, dar şi o ocazie providenţială de a privi cu speranţă spre viitor. „Cine crede nu este niciodată singur”: motto-ul vizitei voia să fie o invitaţie la a reflecta asupra apartenenţei fiecărui botezat la unica Biserică a lui Cristos, în cadrul căreia nimeni nu e niciodată singur, dar în constantă comuniune cu Dumnezeu şi cu toţi fraţii.

Prima etapă a fost oraşul München, numită „Metropola cu inimă” (Weltstadt mit Herz). În centrul său istoric se află Marienplatz, piaţa Mariei, unde se înalţă „Mariensäule”, Coloana Mariei, având în vârf o statuie a Fecioarei Maria, în bronz aurit. Am voit să încep sejurul bavarez cu omagiul Patroanei Bavariei, care capătă pentru mine o valoare deosebit de semnificativă: acolo, în acea piaţă şi în faţa acelei efigii mariane, în urmă cu circa treizeci de ani am fost primit ca arhiepiscop şi mi-am început misiunea episcopală cu o rugăciune către Maria; acolo m-am întors la terminarea manadtului meu, înainte de a pleca la Roma. Data aceasta am voit să mă opresc încă la picioarele Mariensäule ca să implor mijlocirea şi binecuvântarea Mamei lui Dumnezeu nu numai pentru oraşul München, şi Bavaria, ci pentru toată Biserica şi pentru lumea întreagă. Ziua următoare, duminică, am celebrat Euharistia pe esplanada Neue Messe (Noul Târg) din München, în mijlocul credincioşilor sosiţi în număr mare din diferite părţi: pe baza fragmentului evanghelic al zilei, am amintit tuturor că există „o slăibire de auz” faţă de Dumnezeu de care se suferă în special azi. Este îndatorirea noastră a creştinilor într-o lume secularizată să proclamăm şi să mărturisim tuturor mesajul de speranţă pe care ni-l oferă credinţa: în Isus răstignit Dumnezeu, Tată milostiv, ne cheamă să fim fii ai săi şi să depăşim orice formă de ură şi de violenţă ca să contribuim la triumf definitiv al iubirii.

„Fă-ne tari în credinţă”: a fost tema întâlnirii de duminică după amiază cu copiii de prima împărtăşanie şi cu tinerele lor familii, cu catiheţii, cu operatorii pastoral şi toţi cei care cooperează la evanghelizare în dieceza de München. Împreună am celebrat Vesperele în istorica catedrală, cunoscută ca şi „Catedrala Doameni Noastre”, unde sunt păstrate relicvele sfântului Benno, patron al oraşului şi unde în 1977 am fost consacrat episcop. Celor mici şi adulţilor le-am amintit că Dumnezeu nu este departe de noi, în orice loc de neajuns al universului: din contra, în Isus, el s-a apropiat de noi ca să stabilească cu fiecare o relaţie de prietenie. Fiecare comunitate creştină, şi în special parohia, datorită strădaniei constante a fiecărui membru al ei, este chemată să defină o mare familie, capabilă să înainteze unită pe cărarea vieţii adevărate.

Ziua de luni, 11 septembrie, a fost în mare parte ocupată de oprirea la Altötting, în dieceza de Passau. Acest orăşel este cunoscut ca „Herz Bayerns” (inima Bavariei), şi acolo este păstrată „Madona neagră”, venerată în Gnadenkapelle (Capela Harurilor), ţintă a numeroşi pelerini provenind din Germania şi din naţiunile Europei centrale. În apropiere se află conventul capucin al sfinte Ana, unde a trăit sfântul Konrad Birndorfer, canonizat de veneratul meu predecesor, Papa Pius al XI-lea în anul 1934. Cu numeroşii credincioşi prezenţi la Sfânta Liturghie, celebrată în piaţa din faşa sanctuarului, am refectat asupra rolului Mariei în lucrarea mântuirii ca să învăţăm de la ea bunătatea serviabilă, umilinţa şi generoasa acceptare a voinţei divine. Maria ne conduce la Isus: acest adevăr a fost făcut şi mai vizibil încă, la terminarea Jertfei divine, de procesiunea devotă în care, purtând cu noi statuia Fecioarei Maria, ne-am dus în noua capelă a Adoraţiei euharistice (Angbetungskapelle), inaugurată pentru acea ocazie. Ziua s-a încheiat cu Vesperele solemne mariane în bazilica Sfânta Ana din Altötting, fiind prezenţi călugării şi seminariştii Bavariei împreună cu membrii Operei pentru Vocaţii.

Ziua următoare, marţi, la Regensburg, dieceza instituită de sfântul Bonifaciu în 739 şi care are ca patron pe episcopul sfântul Wolfgang, s-au petrecut trei importante întâlniri. Dimineaţa, Sfânta Liturghie la Islinger Feld, în timul ăcreia, reuând tema vizitei pastorale „Cine crede nu este niciodată singur”, am reflectat asupra conţinutului Simbolului credinţei. Dumnezeu, care este Tată, vrea să adune, prin intermediul lui Isus Cristos, întreaga omenire într-o unică familie, Biserica. Pentru aceasta cine crede nu este niciodată singur: cine crede nu trebuie să se teamă că va sfârşi într-un drum fără ieşire. În cursul după-amiezii am fost apoi în domul din Regensburg, cunoscut şi pentru corul său de voci albe, „Domspatzen” (vrăbiile Domului), care se mândreşte cu o mie de ani de activitate şi care timp de 30 de ani a fost condus de fratele meu Georg. Acolo s-a ţinut celebrarea ecumenică a Vesperelor, la care au luat parte numeroşi reprezentanţi ai diferitelor Biserici şi Comunităţi ecleziale din Bavaria şi membrii Comisiei ecumenice a Conferinţei episcopale germane. A fost o ocazie providenţială de a ne ruga împreună, pentru ca să se grăbească deplina unitate dintre toţi ucenicii lui Cristos şi pentru a reafirma îndatorirea de a ne proclama credinţa în Isus Cristos fără atenuări, dar în mod integral şi clar.

O experienţă deosebit de frumoasă a fost pentru mine în acea zi a ţine o prelegere în faţa unui mare auditoriu de profesori şi de studenţi în universitatea din Regensburg, unde timp de mulţi ani am predat ca profesor. Cu bucurie am putut întâlni încă o dată lumea universitară care, în timpul unei lungi perioade din viaţa mea, a fost patria mea spirituală. Ca temă alesesem chestiunea raportului dintre credinţă şi raţiune. Pentru a introduce auditoriul în realitatea dramatică şi în actualitatea subiectului, am citat câteva cuvinte ale unui dialog creştin-islamic din secolul al XIV-lea, cu care interlocutorul creştin - împăratul bizantin Manuel al II-lea Paleologul - în mod pentru noi de neînţeles de brusc - a prezentat interlocutorului islamic problema raportului dintre religie şi violenţă. Acest citat, din păcate, a putut să se preteze la a fi înţeles greşit. Însă, pentru cititorul atent al textului meu, reiese clar că nu voiam în niciun fel să-mi însuşesc cuvintele negative pronunţate de împăratul medieval în acest dialog şi că cuprinsul lor polemic nu exprimă convingerea mea personală. Intenţia mea era foarte diferită; plecând la de la ceea ce Manuel al II-lea spune mai departe în mod pozitiv, printr-un cuvânt foarte frumos privind raţionalitatea care trebuie să călăuzească în transmiterea credinţei, am voit să explic că nu religie şi violenţă, ci religie şi raţiune merg împreună. Tema conferinţei mele - răspunzând misiunii universităţii - a fost prin urmare realţia dintre credinţă şi raţiune: voiam să invit la dialogul credinţei creştine cu lumea modernă şi la dialogul tuturor culturilor şi religiilor. Sper că în diferite ocazii din viaţa mea - de exemplu, când la München am subliniat cât este de important a respecta ceea ce este sacru pentru alţii - a apărut cu claritate respectul meu profund pentru marile religii şi, în special, pentru musulmani, care „îl adoră pe Dumnezeul cel unic” şi cu care suntem angajaţi să „apărăm şi să promovăm împreună, pentru toţi oamenii, dreptatea socială, valorile morale, pacea şi libertatea” (Nostra Aetate, 3). Am încredere de aceea că, după reacţiile din primul moment, cuvintele mele de la Universitatea din Regensburg să poată constitui un imbold şi o încurajare la un dialog pozitiv, chiar şi autocritic, atât între religii cât şi între raţiunea modernă şi credinţa creştinilor.

Dimineaţa următoare, miercuri 13 septembrie, în „Alte Kapelle” (Vechea Capelă) din Regensburg, în care este pstrată o imagine miraculoasă a Mariei, pictată potrivit tradiţiei locale de evanghelistul Luca, am prezidat o scurtă liturgie de binecuvântare a noii orgi. Pornind de la structura acestui instrument muzical format din multe tuburi (fluiere) de diferită dimensiune, toate însă bine armonizate între ele, am amintit celor prezenţi necesitatea ca diferitele slujiri, daruri şi harisme lucrătoare în Comunitatea eclezială să conveargă toată, sub clăuzirea Duhului Sfânt, încât să formeze unica armonie a laudei lui Dumnezeu şi a iubirii pentru fraţi.

Ultima etapă, joi 14 septembrie, a fost oraşul Freising. De el mă simt legat în mod deosebit deoarece am fost hirotonit preot chiar în catedrala sa, dedicată Preasfintei Fecioare Maria şi sfântului Crobinian, evanghelizatorul Bavariei. Şi chiar în dom s-a ţinut ultima întâlnire din program, cea cu preoţii şi diaconii permamenţi. Retrăind emoţiile Hirotonirii mele preoţeşti, am amintit celor prezenţi datoria de a colabora cu Domnul în a suscita noi vocaţii în serviciul „secerişului” care şi astăzi este „mare”, şi i-am îndemnat să cultive viaţa interioară ca prioritate pastorală, pentru a nu pierde contactul cu Cristos, izvor de bucurie în osteneala zilnică a slujirii.

În ceremonia de rămasbun, mulţumind încă o dată tututoror celor care au colaborat la realizarea vizitei, am reafirmat din nou finalitatea principală: a repropune concetăţenilor mei adevărurile veşnice ale Evangheliei şi a întări credincioşii în adeziunea la Cristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, mort şi înviat pentru noi. Să ne ajute Maria, Mama Bisericii, să deschidem inima şi mintea celui care este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14,16). Pentru aceasta m-am rugat şi vă invit pe toţi, dragi fraţi şi surori, să continuaţi a vă ruga, mulţumindu-vă pentru afecţiunea cu care mă însoţiţi în ministerul meu pastoral de fiecare zi.