Dialogul cu musulmanii o necesitate vitală pentru noile generaţii: discursul Papei
Benedict al XVI-lea rostit la ZMT 2005 la Köln
(RV - 18 septembrie 2006) Care este gândirea şi atitudinea
Papei Benedict al XVI-lea în privinţa lumii musulmane? Reproducem, discursul
rostit de pontif la întâlnirea cu reprezentanţii unor comunităţi musulmane la Köln
cu ocazia Zilelor Mondiale ale Tineretului. Discursul, cel mai important în
materie, a fost ţinut la sediul arhiepiscopal din Köln,
sâmbătă, 20 august 2005.
„Dragi prieteni
musulmani, este motiv de mare bucurie pentru mine să vă primesc şi să vă adresaz salutul
meu cordial. Sunt aici pentru a întâlni tinerii din orice parte a Europei şi a lumii.
Tinerii sunt viitorul umanităţii şi speranţa naţiunilor. Iubitul meu predecesor, Papa
Ioan Paul al II-lea, a spus într-o zi tinerilor musulmani reuniţi în stadionul din
Casablanca (Maroc): „Tinerii pot construi un viitor mai bun, dacă pun înainte de toate
credinţa lor în Dumnezeu şi se angajează apoi să construiască această lume noul după
planul lui Dumnezeu, cu chibzuinţă şi încredere (Insegnamenti, VIII/2, 1985, p.500).
În această perspectivă, mă adresez vouă, dragi prieteni mulsulmani pentru a împărtăşi
cu voi speranţele mele şi a vă rezerva şi preocupările mele în aceste momente deosebit
de dificile ale istorie timpului nostru.
Sunt sigur că interpretez şi gândul
vostru punând în evidenţă, dintre preocupări, aceea care se naşte din constatarea
fenomenului în creştere al terorismului. Continuă să se repete în diferite părţi ale
lumii acţiuni teroriste, care seamănă moarte şi distrugere şi aruncă mulţi fraţi şi
surori în plâns şi disperare. Ideatorii şi programatorii acestor atentate arată că
vor să învenineze raporturile noastre, servindu-se de toate mijloacele, chiar şi de
religie, pentru a se opune oricărui efort de convieţuire paşnică, loială şi senină.
Terorismul, de orice origine ar fi, este o alegere perversă şi plină de cruzime, care
calcă în picioare dreptul sacrosanct al vieţii şi subminează înseşi bazele oricărei
convieţuiri civile. Dacă împreună vom reuşi să extirpăm din inimi sentimentul de ranchiună,
să contrastăm orice formă de intoleranţă şi să ne opunem oricărei manifestări de violenţă,
vom frâna valul de fanatism sălbatec care pune în pericol viaţa atâtor persoane, împiedică
progresul păcii în lume. Sarcina este grea, dar nu imposibilă. Credinciosul, de fapt,
ştie că poate conta, în ciuda propriei slăbiciuni, pe forţa spirituală a rugăciunii.
Dragi
prieteni, sunt profund convins că trebuie să afirmăm, fără cedări în faţa presiunilor
negative ale ambientului, valorile respectului reciproc, ale solidarităţii şi păcii.
Viaţa fiecărei fiinţe umane este sacră atât pentru creştini cât şi pentru msulumani.
Avem un mare spaţiu de acţiune în care să ne simţim uniţi în servicul valorilor morale
fundamentale. Demnitatea persoanei şi apărarea drepturilor care izvorăsc din această
demnitate trebuie să constituie scopul oricărui proiect social şi oricărui efort depus
pentru a-l realiza. Acesta este un mesaj repetat în mod inconfundabil de glasul tăcut
dar clar al conşţtiinţei. Este un mesaj pe care trebuie să-l ascultăm şi să-l facem
să fie ascultat: darcă s-ar stinge ecoul său în inimi, lumea ar fi expusă întunericului
unei noi barbarii. Numai pe recunoaşterea centralităţii persoanei se poate găsi o
bază comună de înţelegere, depăşind eventuale contrapuneri culturale şi neutralizând
forţa explozivă a ideologiilor.
În întâlnirea pe care am avut-o în aprilie
cu delegaţii Bisericilor şi Comunităţilor ecleziale şi cu reprezentanţi de diferite
Tradiţii religioase am spus: „Vă asigur că Biserica catolică vrea să continue să construiască
punţi de prietenie cu adepţii tuturor religiilor în scopul de a căuta binele autentic
al fiecărei persoane şi societăţi în ansambul ei”(în L’Osservatore Romano, 25 aprilie
2005, p.4).
Experienţa trecutului ne învaţă că respectul reciproc şi înţelegerea
nu au contradistins întotdeauna raporturile dintre creştini şi musulmani. Câte pagini
de istorie înregistrează bătăliile şi războaiele înfruntate invocând, pe de o parte
şi de alta, numele lui Dumnezeu, ca şi cum a combate dusmanul şi a ucide adversarul
ar putea fi lucru plăcut lui. Aminitrea acestor triste evenimente ar trebui să ne
umple de ruşine, bine ştiind ce atrocităţi au fost comise în numele religiei. Lecţiile
trecutului trebuie să ne servească să evităm a repeta aceleaşi greşeli. Voim să căutăm
căile reconcilierii şi să învăţăm să trăim respectând fiecare identitatea celuilalt.
Apărarea libertăţii religioase, în acest sens, este un imperativ constant şi respectul
minorităţilor un semn indiscutabil de adevărată civilizaţie.
În această privinţă,
este mereu oportun să ne amintim ceea ce Părinţii Conciliului Vatican II au spus despre
raporturile cu musulmanii: „Biserica îi priveşte de asemenea cu multă stimă pe musulmani,
care îl adoră pe Dumnezeul cel unic, viu şi existent în sine, îndurător şi atotputernic,
creator al cerului şi al pământului, care a vorbit oamenilor. Ei caută să-l se supună
din tot sufletul hotărârilor tainice ale lui Dumnezeu, aşa cum s-a supus Abraham,
la care credinţa islamică se referă bucuros...Chiar dacă, în decursul veacurilor,
s-au iscat multe neînţelegeri şi duşmănii între creştini şi musulmani, Conciliul îndeamnă
pe toţi ca, uitând trecutul, să se străduiască sincer pentru înţelegerea reciprocă
şi să apere şi să promoveze împreună drepatea socială, valorile morale, pacea şi libertatea,
spre binele tuturor oamenilor” (Declaraţia Nostra Aetate, n.3).
Voi stimaţi
prieteni, reprezentaţi câteva Comunităţi musulmane existente în această ţară în care
m-am născut, am studiat şi am trăit o bună parte a vieţii mele. Tocmai pentru aceasta
era dorinţa mea să vă întâlnesc. Voi conduceţi credincioşii Islamului şi îi educaţi
în credinţa musulmană. Învăţământul este vehiculul prin care se comunică idei şi convigeri.
Cuvântul este calea principală în educarea minţii. Voi aveţi, de aceea, o mare răspundere
în formarea noilor generaţii. Împreună creştini şi musulmani, trebuie să facem faţă
la numeroase provocări pe care timpul nostru le ridică. Nu există spaţiu pentru apatie
şi dezangajare şi cu atât mai puţin pentru parţialitate şi sectarism. Nu putem ceda
fricii şi psimismului. Trebuie mai degrabă să cultivăm optimisumul şi speranţa.
Dialogul
interreligios şi intercultural între creştini şi musulmani nu poate să se reducă la
o alegere de sezon. Ea este, în fapt, o necesitate vitală, de care depinde în mare
parte viitorul nostru. Tinerii provenind din atâtea părţi ale lumii, sunt aici la
Köln ca martori vii de solidaritate, de fraternitate şi de iubire. Vă urez din toată
inima, dragi prieteni musulmani, ca Dumnezeu cel milostiv şi plin de comapsiune să
vă ocrotească, să vă binecuânteze şi săv ă lumineze mereu. Dumnezeul păcii să mângâie
inimile noastre, să alimenteze speranţa şi să călăuzească paşii noştri pe căile lumii“.