Martori ai lui Isus Cristos într-o lume confuză: a atenua propria mărturisire de credinţă
nu serveşte dialogului; revine credincioşilor sarcina de a manifesta orientările unui
mod just de a trăi: din discursul papei Benedict la celebrarea ecumenică marţi la
Regensburg
(RV - 13 septembrie 2006) „Ne-am reunit - creştini ortodocşi, catolici şi protestanţi
pentru a cânta împreună Laudele de seară ale lui Dumnezeu. Inima acestei liturgii
sunt psalmii, în care converg Vechiul şi noul Legământ iar rugăciunea noastră se uneşte
cu Israelul credincios care trăieşte în speranţă. Aceasta este o oră de recunoştinţă
pentru faptul că putem să ne rugăm astfel împreună şi, în a ne adresa Domnului, putem
creşte în acelaşi timp şi în unitatea dintre noi”. Astfel şi-a început discursul Benedict
al XVI-lea marţi seară în catedrala din Regensburg unde a avut loc o celebrare ecumenică
a Rugăciunii vesperale. Dintre participanţii la aceste Vespere, papa a salutat
cordial înainte de toate reprezentanţii Bisericii ortodoxe. „Consider deja din totdeuna
- a spus - un mare dar al Providenţei faptul că, în calitate de profesor la Bonn,
a am avut posibilitatea de a cunoaşte şi iubi Biserica ortodoxă, pentru a spune astfel,
personal, adică în persoanele a doi tineri arhimandriţi, deveniţi mitropoliţi, Stylianos
Harkianakis şi Damaskinos Papandreou” . La Regensburg, datorită iniţiativelor episcopului
Graber, se adăugau alte întâlniri în cadrul unor simpozioane şi apoi datorită bursierilor
care au studiat aici. Papa a amintit că peste câteva zile se va relua la Belgrad dialogul
teologic pe tema fundamentală a comuniunii „koinonia” - în cele două dimenisuni pe
care Prima Scrisoare a lui Ioan le indică încă de la început în primul capitol. „Koinonia
noastră este înainte de toate comuniune cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos în Duhul
Sfânt”; este comuniunea cu însuşi Dumnezeu Întreit, făcută posibilă de Domnul prin
întruparea sa şi prin revărsarea Duhului. Această comuniune cu Dumnezeu crează apoi
şi „koinonia” între oameni, ca participare la credinţa Apostolilor şi astfel ca împărtăşire
în credinţă - o comuniune care în Euharistie devine „corporală”, edificând unica Biserică
ce se extinde dincolo de toate hotarele. Sper şi mă rog - a spus papa Benedict - ca
aceste colocvii să poarte roade şi ca împărtăşirea cu Dumnezeul cel viu care ne uneşte,
ca împărăşirea dintre noi în credinţa transmisă de Apostoli, să se aprofundeze şi
să se dezvolte până la acea unitate deplină din care lumea poate recunoaşte că Isus
cristos este cu adevărat trimisul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.
„Pentru ca lumea să creadă” este necesar ca noi să fim una: seriozitatea acestei angajări
trebuie să animeze dialogul nostru”.
Apoi Sfântul Părinte a salutat reprezentanţii
diferitelor tradiţii ale Reformei. Şi în acest context - a spus - revin în adâncul
sufletului multe amintiri şi sentimente de recunoştinţă. Pontiful s-a referit la angajarea
în anevoioasa căutare pentru găsirea unui consens în legătură cu doctrina justificării
sau îndreptăţirii. Şi-a manifestat bucuria pentru faptul că între timp şi „Consiliul
mondial al Bisericilro metodiste” a aderat la această Declaraţie. Consensul privind
justificarea rămâne pentru noi o mare angajare, deoarece nu s-a împlinit încă cu totul:
în teologie justificarea este o temă esenţială, dar în viaţa credincioşilor - a observat
- abia că este prezentă. Chiar dacă din pricina evenimentelor dramatice ale timpului
nostru tema iertării reciproce se dovedeşte din nou în toată urgenţa ei - suntem
puţin conştienţi de faptul că ne este necesară înainte de toate iertarea din partea
lui Dumnezeu, justificarea pentru intermediul său. În mare parte nu mai apare pentru
conştiinţa modrnă faptul că înaintea lui Dumnezeu avem într-adevăr datorii şi că păcatul
este o realitate ce poate fi depăşită doar prin iniţiativa lui Dumnezeu. În spatele
acestei slăbiri a temei justificării şi iertării păcatelor stă la urma urmelor o slăbire
a raportului nostru cu Dumnezeu. De aceea, prima noastră îndatorire va fi poate aceea
de a-l redecoperi de o nouă manieră pe Dumnezeul cel viu în viaţa noastră.
Papa
Benedict s-a oprit asupra a trei afirmaţii din Prima Scrisoare a Sfântului Ioan. Tema
centrală este versetul 15 din capitolul 4 al scrisorii: „Oricine recunoaşte că Isus
este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu”. Ca şi în versetele
2 şi 3 ale aceluaşi capitol, Ioan pune în lumină mărturisirea că, în fond, ceea ce
ne distinge ca creştini, adică credinţa în faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu venit
în carne. „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul
Tatălui, el l-a revelat” (In 1,18). Cine este Dumnezeu, o ştim de la Isus Cristos:
de la unicul care e Dumnezeu. Prin el venim în contact cu Dumnezeu”. Aici, papa
Benedict a făcut o observaţie actuală: INS - „În epoca întâlnirilor
multireligioase suntem uşor tentaţi să atenuăm puţin această mărturisire centrală
sau de-a deptrul să o ascundem. Dar, prin aceasta nu facem un serviciu întâlnirii,
nici dialogului. Prin aceasta îl facem doar pe Dumnezeu mai puţin accesibil, pentru
alţii şi pentru noi înşine. Este impotant ca noi să punem în discuţie în mod complet
şi nu doar fragmentar imaginea noastră despre Dumnezeu. Pentru a fo capabili de aceasta,
trebuie să crească şi să se aprofundeze comuniunea noastră personală cu Cristos şi
iubirea noastră pentru el. În această comună mărturisire a noastră şi în această sarcină
a noastră comună nu există nicio divizare între noi. Să ne rugăm, pentru ca acest
fundament comun să se întărească tot mai mult”.
Papa a aprofundat apoi un alt
aspect exprimat în 1In 4,14: „Iar noi am văzut şi dăm mărturie că Tatăl l-a trimis
pe Fiul ca mântuitor al lumii”. Pontiful a explicat importanţa mărturiei. Martorul
lui Isus Cristos trebui să afirme mărturia prin întreaga sa existenţă, prin viaţa
şi moartea sa. Autorul Scrisorii spune despre sine: „Noi am văzut”. Pentru faptul
că a văzut, el poate fi martor. Acest lucru presupune ca şi noi - generaţiile succesive
- să fim capabili de a deveni văzători, pentru a putea, da mărturie ca unii care au
văzut. Pontiful a îndemnat pe toţi ce prezenţi la celebrarea ecumenică: „Să ne ajutăm
unii pe alţii ca să dezvoltăm această capacitate, pentru a-i putea face văzători şi
pe oamenii din vremea noastră, ca astfel la rândul lor, prin toată lumea construită
de ei, să reuşească a-l redescoperi pe Dumnezeu.... A fi martor al lui Isus Cristos
înseamnă ma ales a fi martor al unui anumit mod de a trăi. Într-o lume plină de confuzie,
trebuie să dăm din nou mărturie despre orientările care faca o viaţă cu adevărat viaţă.
Această importantă sarcină comună tuturor credincioşilor trebuie să o înfruntăm cu
mare decizie: este o responsabilitate a creştinilor, în această oră, de a face vizibile
orientările unui stil just de a trăi care în noi s-au clarificat în Isus Cristos.
El a rezumat în drumul său de viaţă toate cuvintele Scripturii: „Ascultaţi-l!”(Mc
9,7).
Al treilea cuvânt aprofundat de Benedict al XVI a fost: agape,
iubire. Este cuvântul care călăuzeşte întreaga Scrisoare. Agape nu înseamnă
nimic sentimental şi nimic exaltat; este ceva cu totul sobru şi realist. Pontiful
a spus că a încercat să explice acest concept în enciclioca sa „Deus caritas est”.
Agape (iubirea) este într-adevăr sinteza Legii şi a Profeţilor. În acest cuvânt este
condensat totul; un tot care trebuie însă să se fie dezvoltat mereu. „Noi am cunoscut
şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi” (1In 4,16). Da omul poate
crede în iubire. Să mărturisim astfel credinţa noastră încât ea să apară ca forţă
a iubirii „pentru ca lumea să creadă” (In 17,21).