Toate răspunsurile care nu ajung până la Dumnezeu sunt prea scurte: din cuvântul de învăţătură al papei Benedict adresat copiilor, părinţilor şi educatorilor

(RV - 10 septembrie 2006) Celebrarea orei Vesperelor duminică în catedrala din München. La omilie papa a vorbit despre un subiect ce revine des în magisterul său: bucuria de a fi creştini, fericirea care vine din intimitatea cu Cristos. Botezul este un început de drum: Dumnezeu, care s-a manifestat în Isus Cristos, trebuie descoperit şi trăit în familie, în şcoală în parohie.
Despre rolul părinţilor, al învăţătorilor şi al păstorilor de suflete ca însoţitori de drum ai copiilor şi tinerilor în viaţa creştină, papa Benedict al XVI-lea a vorbit duminică după-amiază în catedrala din München unde a celebrat ora Vesperelor împreună cu 400 de copii care au primit anul acesta prima Împărtăşanie, însoţiţi de părinţi şi educatori, în total circa 2500 de persoane. Benedict al XVI-lea a lansat o invitaţie insistentă părinţilor de a trăi împreună cu fiii credinţa în momentele Liturghiei duminicale şi ale rugăciunii zilnice,deoarece în felul acesta familia rămâne unită. A îndemnat educatorii şi învăţătorii să promoveze în şcoli căutarea lui Dumnezeu, subliniind că „toate răspunsurile care nu ajung până la Dumnezeu sunt prea scurte”.
„Rugăciunea, forţa de pace şi de bucurie, ne poartă nu numai spre Dumnezeu, dar şi unul spre altul”: este unul din pasajele mai smnificative din cadrul cuvântului de învăţătură pronunţat de pontif la recitarea Vesperelor duminicale în catedrala oraşului. Tocmai aici, la 28 mai 1977, Jopseph Ratzinger era consacrat episcop. Reflecţia, pe tema „Fă-ne tari în credinţă” era adresată mai ales copiilor care au primit prima Împărtăşanie, părinţilor şi educatorilor.

Iată omilia Sfântului Părinte.
Dragi copii de Prima Împărtăşanie, dargi părinţi şi educatori.
Lectura pe care am ascultat-o este un fragment din ultima carte a scrierilor neotestamentare, aşa-numitul Apocalips. Vizionarului îi este dat să arunce o privire spre înălţimi, la cer, şi înainte spre viitor. Dar tocmai astfel el vorbeşte şi despre pământ şi despre prezent, despre viaţa noastră. De fapt în timpul vieţii noastre toţi suntem în mers, înaintând spre viitor. Însă vrem să găsim strada justă: să descoperim adevărata viaţă, pentru a nu sfârşi într-un drum fără ieşire sau în pustiu. Nu vrem ca la sfârşit să trebuiască să spunem: am străbătut un drum greşit, viaţa mea a eşuat, a mers rău. Vrem să ne bucurăm de viaţă; vrem, cum a spus odată Isus, „să avem viaţă din belşug”.
Vizionarul din cartea Apocalipsului vorbeşte despre o lume împăcată cu Dumnezeu, despre o lume în care oameni de orice naţiune, rasă, popor şi limbă sunt reuniţi în bucurie. Cum se poate ajunge la aceasta? Ce drum poartă la starea de bucurie? Primul lucru, cel mai important este faptul că aceste persoane trăiesc cu Dumnezeu. El a ridicat cortul său desupra lor - spune textul (Ap 7,15). Dar ce este acest cort al lui Dumnezeu? Unde se află? Cum putem ajunge la el? Vizionarul face aluzie la primul capitol al Evangheliei după Ioan, unde se citeşte: „Şi Cuvântul s-a făcut trup şi şi-a aşezat cortul între noi” (1,14). Dumnezeu nu este departe de noi, într-un loc foarte îndepărtat din univers, unde nimeni nu poate ajunge. El şi-a înălţat cortul între noi: în Isus a devenit unul din noi, cu carne şi sânge ca noi. Acesta este cortul său. La Înălţare nu s-a dus undeva departe de noi. Cortul său, el însuşi cu Trupul său, rămâne între noi ca unul din noi. Îi putem spune tu şi vorbi cu el. El ne ascultă, şi dacă suntem atenţi, auzim că el răspunde.
Repet: în Isus Dumnezeu însuşi îşi fixează cortul între noi”. Dar repet : Unde se întâmplă aceasta? La această întrebare, lectura biblică dă două răspunsuri. Ea spune oamenilor împăcaţi care „şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului” (Ap, 7,14). Acest lucru sună ciudat pentru noi. În limbajul cifrat al văzătorului, acesta constituie o aluzie la Botez. Cuvântul referitor la „sângele Mielului” face aluzie la iubirea lui Isus pe care el a păstrat-o până la moartea sângeroasă. Această iubire divină şi în acelaşi timp umană este baia în care el ne scufundă în Botez - baia în care ne spală, făcându-ne atât de curaţi încât suntem apţi de Dumnezeu, de a trăi în tovărăşia lui.

Actul Botezului este însă doar un început. Umblând cu Isus, în credinţa şi în viaţa cu el, iubirea sa ne atinge pentru a ne purifica şi a ne face luminoşi. După concepţia lumii antice, albul era culoarea luminii. Straiele albe înseamnă că în credinţă devenim lumină, depunem întunericul, minciunea, prefăcătoria, răul în general, devenim persoane clare, potrivite pentru Dumnezeu. Haina de la Botez la fel ca cea de la prima Împărtăşanie vor să ne amintească aceasta şi să ne spună: prin trăirea cu Isus şi cu comunitatea credincioşilor, cu Biserica, devino tut însuşi o persoană luminoasă, o persoană de adevăr şi de bunătate - o persoană din care transpare splendoarea binelui, a bunătăţii lui Dumnezeu însuşi.
Al doilea răspuns la întrebarea „unde îl găsim pe Isus” vizionarul ni-l dă din nou în limbajul său cifrat. El spune că Mielul conduce mulţimea de persoane de orice cultură şi naţiune la izvoarele de apă vie. Fără apă nu există viaţă. Ştiau bine aceasta persoanele, a căror patrie se mărginea cu deşertul. Astfel apa de izvor a devenit pentru ei simbolul prin excelenţă al vieţii. Mielul, adică Isus, conduce oamenii la izvoarele vieţii. Face parte din aceste izvoare ale vieţii Sfânta Scriptură, în care Dumnezeu ne vorbeşte şi ne învaţă să trăim în mod just. Adevăratul izvor este Isus însuşi, în care Dumnezeu ni se dăruieşte nouă. Şi aceasta o face mai ales în Sfânta Împărtăşanie, în care putem, pentru a spune astfel, bea direct de la izvorul vieţii. El vine la noi şi se uneşte cu fiecare dintre noi. O putem constata: prin Euharistie, Sacramentul Împărtăşaniei, se formează o comunitate ce depăşeşte toate hotarele şi cuprinde toate limbile - Biserica universală, în care Dumnezeu vorbeşte şi trăieşte cu noi. Astfel trebuie să primim sfânta Împărtăşanie: ca întâlnire cu Isus, cu Dumnezeu însuşi, care ne călăuzeşte la izvoarele vieţii adevărate.

Dragi părinţi! Aş vrea să vă invit cu străuinţă să ajutaţi copiii vorştri să creadă, să vă invit să-i însoţiţi în drumul lor spre Împărtăşanie, în drumul lor spre Isus şi cu Isus. Vă rog, mergeţi împreună cu copiii voştri la biserică pentru a lua parte la Celebrarea euharistică duminicală! Veţi vedea că nu este timp pierdut; este în schimb ceea ce ţine familia într-adevăr unită, dându-i centrul ei. Duminica devine mai frumoasă, întreaga săptămână devine mai frumoasă, dacă participaţi împreună la Liturghia duminicală. Şi, vă cer, rugaţi-vă şi acasă împreună: la masă şi înainte de a merge la culcare. Rugăciunea ne duce nu numai spre Dumnezeu, dar şi unul spre altul. Este o forţă de pace şi de bucurie. Viaţa familiei devine mai sărbătorească şi capătă o respiraţie mai amplă, dacă Dumnezeu este prezent în ea şi se trăieşte această apropiere a sa în rugăciune.

Dragi învăţători de religie şi dragi educatori! Vă rog din inimă să aveţi prezentă în şcoală căutarea lui Dumnezeu, a acelui Dumnezeu care în Isus Cristos s-a făcut vizibil pentru noi. Ştiu că în lumea noastră pluralistă este greu de abordat în şcoală o discuţie asupra credinţei. Dar este absolut insuficient, ca în şcoală copiii şi tinerii să deprindă doar cunoştinţe şi abilităţi tehnice, şi nu criterii care dau orientare şi sens cunoştinşelor şi abilităţilor. Stimulaţi elevii să pună întrebări nu doar despre cutare sau cutare lucru, ci să întrebe în legătură cu viaţa noastră „de unde” (vine) şi „încotro” (merge). Ajutaţi-i să-şi dea seama că toate răspunsurile care nu ajung până la Dumnezeu sunt prea scurte.
Dragi păstori de suflete şi voi toţi care desfăşuraţi activităţi de ajutor în parohie. Vouă vă cer să faceţi tot posibilul pentru a trasforma parohia într-o patrie interioară pentru lume - o mare familie, în care se experimentează în acelaşi timp familia mult mai mare a Bisericii universale, învăţând prin intermediul liturgiei, catehezei şi al tuturor manifestărilor din vaiţa parohială să păşiţi împreună pe calea vieţii adevărate”.
Toate cele trei locuri de formare - familia , şcoala şi parohia - merg împreună şi ne ajută să găsim strada spre adevăratele izvoare ale vieţii, spre „viaţa din belşug. Amin.”

Toţi împreună, „să fim biserică, să fim „cooperatores veritatis”, claboratori ai adevărului, să fim uniţi şi să fim o familie rugătoare a Domnului”. A spus cardinalul Wetter amintind îndemnul adresat de arhiepiscopul Joseph Ratzinger în ziua consacrării sale episcopale în sâmbăta Rusaliilor 1977 în Frauenkirche, catedrala din München.