Ziua mondială de rugăciune pentru sanctificarea preoţilor. Tema: "V-am numit prieteni" (In 15,15)

(RV - 23 iunie 2006) În solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus, s-a celebrat vineri şi Ziua mondială de rugăciune pentru sfinţirea preoţilor, voită de papa Ioan Paul al II-lea încă din 1995. Tema din acesta an au fost cuvintele lui Isus „V-am numit prieteni” (In15,15), Este o zi care aminteşte preoţilor că „oamenii doresc să vadă în preot chipul lui Cristos” a explicat prefectul Congregaţiei pentru Cler, cardinalul Darìo Castrillon Hoyos. Dar despre semnificaţia acesti zile pentru sanctificarea preoţilor să-l ascultăm pe arhiepiscopul Csaba Ternyiàk, secretarul departamentului pentru cler.
INS - „Sfinţirea, sanctificarea este o exigenţă simţită în mod special nu numai de preoţi, dar şi de o parte dintre credincioşi care caută în preot prietenul şi omul lui Dumnezeu. De aceea împreună cu comunitatea se regăsesc în rugăciune pentru sfinţirea aceluia care, ca un alter Christus - alt Cristos, este chemat să fie model şi maestru de sfinţenie. Este o zi care oferă comunităţilor prilejul de a se ruga pentru vocaţii, cerând „Stăpânului secerişului să trimită lucrători în secerişul său”. În acest scop, Congregaţia pentru Cler propune în fiecare an o temă de reflecţie şi pregăteşte un material subsidiar”.
Ce înseamnă prietenia în viaţa preoţească? Răspunde acelaşi arhiepiscop Ternyiàk:
INS - „Prietenia este prezentă la trei niveluri ale vieţii noastre sacerdotale: cu Dumnezeu, cu ceilalţi confraţi în preoţie, cu credincioşii. Înainte de toate este fundamentală prietenia cu Dumnezeu, aşa cum aflăm din viaţa lui Abraham care era numit prietenul lui Dumnezeu. Isus apoi îi numeşte pe ai săi, nu servitori ci prieteni. Nu le ascunde nimic, dar le descoperă toate cele ce sunt ale Tatălui, deoarece între adevăraţii prieteni nu există secrete. De aici motoul zilei din acest an: „V-am numit prieteni”. Prietenia sa este o iubire de bunăvoinţă. Importantă este apoi prietenia dintre preoţii însişii care e trăită, în mod deosebit de preoţii unei dieceze care formează presbiteriul episcopului. A împărtăşi aceleaşi bucurii, preocupări în domeniul apostolatului şi raporturile umane. Adevăratele prietenii preoţeşti constituie un mijloc salutar pentru a trăi senin şi celibatul sacerdotal. Sunt apoi prietenii ce iau naştere în câmpul apostolatului cu credincioşii, fapt ce înseamnă deschidere şi primire faţă de toţi după exemplul lui Isus, mereu disponibil, atent şi primitor pentru a ne introduce în viaţa lui Dumnezeu".

 
Anul acesta Congregaţia pentru Cler a recomandat pentru reflecţie predica papei Benedict al XVI-lea ţinută în Joia Sfântă în bazilica San Pietro la Liturghia sfinţiri Crismei. „Din prietenia spirituală cu Cristos derivă slujirea preotului, om care face ca întreaga sa activitate să depindă de rugăciune” afirma papa Benedict în predica ţinută la liturghia concelebrată împreună cu circa 1500 de preoţi în Joia Sfântă. Preoţii, prieteni cărora Cristos le-a impus propriile mâini şi care apoi, ca şi împrumutându-le pentru serviciul său, le-a uns cu ulei „semn al Duhului Sfânt şi al puterii sale”. Domnul şi-a pus mâinile deasupra noastră şi vrea acum ca mâinile noastre să fie în lume mâinile sale. Vrea ca mâinile noastre să nu mai fie instrumente ce prind lucrurile, oamenii, lumea pentru noi ca posesie a noastră, dar care transmit forţa divină, punându-se în serviciul iubirii Domnului.
Cristos care ne face prieteni ai săi, ne încredinţează totul, ni se încredinţează pe sine însuşi. „Nu vă mai numesc servitori ci prieteni”. Acesta este sensul profund al existenţei preoţeşti: a deveni prieten al lui Isus Cristos. Pentru această prietenie trebuie să ne angajăm în fiecare zi. Prietenie înseamnă a gândi şi voi la fel (...) Iar această comuniune de gândire nu este un fapt doar intelectual, ci o comuniune de sentimente şi de voinţă, şi în consecinţă, şi de acţiune”. Dar cum să acţionăm? Papa a conturat cu mare claritate profilul ideal al preotului. Întrucât „prieten” al său, a sublinait, preotul trebuie să-l asculte pe Cristos în mod aprofundat în lectio divina sau citind Sfânta Scriptură în mod nu academic, ci spiritual. Un om de rugăciune, deci, de care face să depindă acţiunea în mod diferit de dinamismul omului contemporan. De unde avertismentul: „Simplul activism poate fi chiar şi eroic. Dar activitatea exterioară, la urma urmelor, rămâne fără rod şi pierde eficacitatea, dacă nu se naşte din comuniunea intimă cu Cristos. (...) Lumea în activismul ei frenetic pierde adesea orientarea. Activitatea şi capacităţile ei devin distrugătoare, dacă slăbesc forţele rugăciunii din care izvorăsc apele vieţii capabile să facă rodnic pământul arid.
Benedict al XVI-lea a încheiat omilia reafirmând că lumea are nevoie de Dumnezeu, nu de oricare dumnezeu, ci de Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos pentru care fiecare preot este chemat să-se consume.
Aici, serviciul complet în format audio: