Papa la Auschwitz-Birkenau: reportajul nostru şi dicursul complet rostit de Benedict al XVI-lea

(RV - 28 mai 2006) Înainte de întoarcerea la Roma în cea de-a patra zi a călătoriei sale apostolice în Polonia, papa Benedict al XVI-lea a vizitat lagărele de concentrare naziste de la Auschwitz şi Birkenau, locul de martiraj şi de exterminare cel mai cunoscut din istoria umanităţii, devenit simbol al Holocaustului, al genocidului şi terorii, precum şi al prăbuşirii civilizaţiei şi culturii europene contemporane. Despre introducerea acestei etape în programul călătoriei papei a vorbit vineri cu ziariştii directorul Sălii de presă a Sfântului Scaun Joaquin Navarro-Valls subliniind cât de mult Benedict al XVI-lea a voit să se ducă şi să se roage în locul care reprezintă cel mai mult drama oarbă a violenţei naziste derivată din ideologia neopăgână.

În legătură cu semnificaţia acestei vizite a unui papă german la lagărele de concentrare naziste de la Auschwitz şi Birkenau ascultaţi mai întâi o reflecţie a ambasadorului israelian pe lângă Sfântul Scaun, Obed Ben Hur.
INS - „Aş spune că tocmai din cauza originii sale germane este mai eficace, au mai multă autoritate cuvintele sale, gesturile sale...Eu aş spune că vizita la Auschwitz, ca cea de la sinagoga din Köln, demonstrează că papa Ratzinger simte o datorie faptul de a trece prin aceste locuri foarte importante ale istoriei. Seminificaţia acestui gest este un mesaj clar pentru întreaga lume, că nu se poate uita ceea ce s-a întâmplat aici. Dacă vrem, această vizită este un gest, e o dovadă zdrobitoare pentru toţi cei care neagă holocaustul şi încearcă la 60 de ani după Auschwitz să şteargă memoria Auschwitzului...
Aici, serviciul complet în format audio, inclusiv continuarea interviului:

Duminică în jurul orei 15.45, papa Benedict al XVI-lea a lăsat sediul arhiepiscopal din Cracovia şi s-a îndreptat spre Auschwitz parcurgând cu maşina cei 60 de km. Cortegiul papal s-a oprit în faţa porţii fostului lagăr. Pontiful, profund emoţionat a trecut pe jos pe poarta de la intrare păstrând încă inscripţia cinică „Arbeit macht frei -Munca face liberi”, fiind întâmpinat de directorul muzeului de la Auschwitz, de preşedintele Comitetului pentru dialogul interreligios al Conferinţei episcopale poloneze, de responsabilul ebraic al Comitetului, de episcopul diecezei de Bilesko-Biala şi de ministrul Culturii. Păşind mai departe în curte a întâlnit câţiva dintre foştii deţinuţi. S-a oprit în reculegere în faţa Zidului Morţii apoi a semnat în Cartea de Aur a muzeului. Apoi a coborât şi s-a recules în celula morţii sfântului Maximilian Maria Kolbe de la subsolul blocului 11.

Continuând vizita, papa Benedict s-a trasferat la Centrul de dialog şi de rugăciune de la Auschwitz. Este vorba de o instituţie catolică ridicată în 1992 în apropierea lagărului din iniţiativa cardinalului Fraciszek Macharski al Cracoviei în colaborare cu cardinalii Albert Decourtray, arhiepiscop de Lyon, Jean-Marie Lustiger, arhiepiscop de Paris şi Godfried Daneels, arhiepiscop de Bruxelles şi de exponenţi ai mai multor organizaţii ebraice. Aici se organizează întâlniri educative, de rugăciune şi de reflecţie, asupra raporturilor dintre creştini şi evrei „după Auschwitz”. Doi preoţi, Jan Nowak, polonez şi Manfred Deselaers, german lucrează la acest centru care primeşte vizitatori din toată lumea. Centrul vrea să fie un memorial al victimelor dar şi un instrument pentru cultivarea respectului reciproc, reconcilierii şi păcii. Primit de rectorul centrului, papa a salutat personalul şi cele 12 călugăriţe de viaţă claustrală aparţinând Ordinului Carmelit care îşi au sediul la circa 200 m depărtare de Centrul de dialog. A semnat în Cartea de Aur şi a binecuvântat Centrul.

În continuare, a urmat transferarea în lagărul de la Birkenau numit şi Auschwitz II situat la 3 km depărtare. Cortegiul s-a oprit în spatele Monumentului Internaţional al Victimelor lagărului construit în apropiere de crematoriul nr. 2. Pontiful s-a dus pe jos în faţa Monumentului Internaţional unde sunt 22 de plăci funerare care, în diferite limbi, amintesc toate victimele lagărelor de la Auschwitz-Birkenau. Aici papa Benedict a întâlnit reprezentanţii celorlalte religii şi împreună cu ei şi cu un grup de foşti deţinuţi ai lagărelor de exterminare, s-a rugat pentru victimele genocidului şi războiului şi pentru pacea în lume. Erau prezenţi supravieţuitori de diferite naţionalităţi şi o numeroasă reprezentanţă ebraică internaţională. După o scurtă introducere s-au recitat unele versete din psalmul 22 care începe cu stigătul de durere: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit”. Au fost rostite invocaţii de rugăciune în limbile rrom, rusă, polonă, ebraică şi engleză. S-a intonat de către rabinul şef al Poloniei cântarea de doliu din Kaddish iar papa Benedict al rostit invocaţia de pace în germană. A avut loc aprinderea unei candele după care papa Benedict al XVI-lea, vădit emoţionat dar clar în expresii, a rostit mult aşteptatul discurs alternat în italiană şi polonă.

Iată discursul papei Benedict al XVI-lea în versiunea noastră de lucru:

„A lua cuvântul în acest loc de oroare, de cumul de crime împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului, ce nu cunoaşte egal în istorie, este aproape imposibil - şi este extrem de greu şi de apăsător pentru un creştin, pentru un papă din Germania. Într-un loc ca acesta cuvintele sunt mute şi în cele din urmă rămâne doar o tăcere de groază - o tăcere care este un strigăt lăuntric spre Dumnezeu: „Pentru ce, Doamne, ai tăcut? De ce ai suportat toate acestea? În această atitudine de tăcere ne închinăm profund în adâncul nostru în faţa mulţimii nenumărate a celor care au suferit şi au fost duşi la moarte; totuşi această tăcere, devine apoi un strigăt puternic de iertare şi de reconciliere, un strigăt către Dumnezeul cel Viu de a nu mai îngădui niciodată aşa ceva”.

Papa Benedict al XVI a evocat vizita lui Ioan Paul al II-lea, de acum 27 de ani, din 7 iunie 1979 când a spus. „Vin aici ca pelerin. Se ştie că de multe ori am fost aici...De multe ori am coborât în celula morţii lui Maximilian Kolbe şi m-am oprit în faţa zidului exterminării şi am trecut printre ruinele crematoriilor de la Birkenau. Nu puteam să nu vin aici ca papă”. Papa Ioan Paul al II-lea se afla aici ca fiu al acelui popor care, alături de poporul evreu, a avut de suferit cel mai mult în acest loc, şi în general, în cursul războiului: „Şase milioane de polonezi şi-au pierdut viaţa în timpul celui de-al doilea război mondial: o cincime din naţiune” , a amintit atunci papa. Cu acea ocazia, Ioan Paul al II-lea a lansat aici avertismentul grav pentru respectarea drepturilor omului şi ale naţiunilor, avertisment pe care îl înălţaseră în faţa lumii predecesorii săi Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea şi a adăugat: „Pronunţă aceste cuvinte fiul unei naţiuni care în istoriea sa îndepărtată şi mai recentă a îndurat din partea altora multe samavolnicii. Şi nu o spune pentru a acuza, dar pentru a aminti. Vorbeşte în numele tuturor naţiunilor ale căror drepturi sunt violate şi uitate...”

Papa Ioan Paul al II-lea era aici ca fiu al poporului polonez. Eu sunt aici ca fiu al poporului german şi tocmai de aceea trebuie şi pot spune ca şi el: „Nu puteam să nu vin aici. Trebuia să vin. Era şi este o datorie în faţa adevărului şi a dreptului celor care au suferit, o datorie în faţa lui Dumnezeu, de a fi aici ca succesor al lui Ioan Paul al II-lea şi ca fiu al poporului german - fiu al acelui popor peste care un grup de criminali a ajuns la putere prin promisiuni mincinoase, în numele unor perspective de grandoare, de recuperare a onoarei naţiunii şi importanţei ei, cu previziuni de bunăstare dar şi prin forţa terorii şi intimidării, încât poporul nostru a putut fi folosit şi abuzat ca instrument al maniei lor de distrugere şi dominaţie. Da, nu puteam să nu vin aici. Pe 7 iunie 1979 eram aici ca arhiepiscop de München între numeroşi episcopi care îl însoţeau pe papa, care îl ascultau şi se rugau cu el. În 1980 am revenit încă o dată în acest loc de oroare împreună cu o delegaţie de episcopi germani, profund tulburat din cauza răului şi recunoscător pentru faptul că deasupra acestor tenebre răsărise steaua reconcilierii.

Acesta este şi scopul pentru care mă aflu astăzi aici: pentru a implora harul reconcilierii - de la Dumnezeu înainte de toate, care singur, poate deschide şi purifica inimile noastre; apoi de la oamenii care au suferit aici şi, în fine, harul reconcilierii pentru toţi cei care, în acest ceas al istoriei noastre, suferă într-un mod nou sub puterea urii şi sub violenţa alimentată de ură.

Câte întrebări ni se impun în acest loc! Revine mereu întrebarea: „Unde era Dumnezeu în acele zile? De ce a tăcut? Cum a putut tolera acest exces de distrugere, acest triumf al răului? Ne vin în minte cuvintele psalmului 44, plângerea lui Israel în suferinţă: „Ne-ai zdrobit în pustiul unde bântuie şacalii şi ne-ai acoperit cu umbra morţii. Căci pentru tine suntem daţi morţii toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de înjunghiere. Deşteaptă-te, Doamne, de ce dormi? Scoală-te şi nu ne alunga până la nesfârşit! Pentru ce îţi acoperi faţa, uiţi de sărăcia şi de necazul nostru? Căci s-a smerit în pulbere sufletul nostru, ni s-a lipit de ţărână pântecele nostru. Scoală-te, Doamne, şi ne ajută şi izbăveşte-ne pentru îndurarea ta!”.
„Acest strigăt de angoasă, pe care Israelul în suferinţă îl înalţă la Dumnezeu în perioade de extremă strâmtorare, este în acelaşi timp strigătul tuturor acelora care în decursul istoriei - ieri, astăzi şi mâine, suferă pentru iubirea lui Dumnezeu, pentru iubirea adevărului şi a binelui; şi ca ei sunt mulţi. Şi astăzi.

Nu putem scruta planul lui Dumnezeu - vedem doar fragmente şi greşim dacă vrem să ne facem judecători ai lui Dumnezeu şi ai istoriei. În acest caz, nu am apăra omul, ci am contribui doar la distrugerea lui. Nu! După tot ce s-a spus şi făcut, ne rămâne umilul dar insistentul strigăt către Dumnezeu: „Deşteaptă-te ! Nu uita omul, creatura ta! Strigătul nostru către Dumnezeu trebuie să fie în acelaşi timp un strigăt ce ne pătrunde inima, ca să se trezească în noi prezenţa tainică a lui Dumnezeu, pentru ca acea putere a sa pe care el a depozitat-o în inimile noastre să nu fie acoperită şi sufocată de noroiul egoismului, al fricii de oameni, al indiferenţei şi oportunismului. Scoatem acest strigăt înaintea lui Dumnezeu, dar să-l adresăm şi inimii noastre, chiar în această oră, când planează noi nenorociri în care par să reizbucnească din om toate forţele obscure: pe de o parte, abuzarea de numele lui Dumnezeu pentru justificarea unei violenţe oarbe împotriva unor persoane nevinovate; pe de alta, cinismul care nu-l cunoaşte pe Dumnezeu şi care ia în râs credinţa în el. Noi strigăm către Dumnezeu, ca să facă pe oameni să se îndrepte, încât să-şi dea seama că violenţa nu crează pace, ci doar suscită altă violenţă - o spirală de distrugeri, în care toţi, în cele din urmă, au doar de pierdut. Dumnezeul, în care noi credem, este un Dumnezeu al raţiunii - însă, al unei raţiuni care fără îndoială nu este neutrală matematică a universului, dare care este una cu iubirea, cu binele. Noi ne rugăm lui Dumnezeu şi strigăm către oameni, pentru ca această raţiune, raţiunea iubirii şi recunoaşterii forţei reconcilerii şi păcii să prevaleze asupra ameninţărilor înconjurătoare din partea iraţionalităţii sau a unei raţiuni false , rupte de Dumnezeu.

Locul în care ne găsim este un loc al memoriei. Trecutul nu este niciodată doar trecut. El ne priveşte şi ne arată căile de evitat şi cele de urmat. La fel ca Ioan Paul al II-lea, am parcurs drumul de-a lungul căruia sunt plăcile funerare care în diferite limbi amintesc victimele acestui loc: sunt plăci în belarusă, cehă, germană, franceză, greacă, ebraică, croată, itraliană, idiş, maghiară, olandeză, norvegiană, polonă, rusă, ţigănească, română, slovacă, sârbă, ucraineană, iudeo-spaniolă, engleză. Toate plăcile comemorative vorbesc despre durerea umană, şi ne fac să intuim cinsimul acelei puteri care trata oamenii ca material nerecunoscându-i ca persoane în care străluceşte chipul lui Dumnezeu. Unele plăci invită la o comemorare deosebită. Este cea cea în limba ebraică. Potentaţii celui de-al treilea Reich voiau să strivească poporul evreu în totalitatea sa; voiau să-l şteargă din lista popoarelor pământului. Atunci cuvintele psalmului: „Suntem daţi la moarte, sunetm socotoţi ca oi de înjunghiere” s-au verificat în mod îngrozitor. În fond, acei criminali violenţi, urmărind nimicirea popor, voiau să-l ucidă pe acel Dumnezeu care l-a chemat pe Abraham, care vorbind pe muntele Sinai a stabilit criteriile obiective ale umanităţii care rămân valabile în veci. Dacă acest popor, prin simpla sa existenţă, constituie o mărturie a acelui Dumnezeu care a vorbit omului şi îl ia în grija sa, atunci acel Dumnezeu trebuia, în sfârşit, să fie ucis iar domnia să aparţină doar omului - oamenilor înşişi care se socoteau cei puternici care au ştiut să pună stăpânire asupra lume. Prin distrugerea lui Israel voiau, în fond, să smulgă şi rădăcina pe care se bazează credinţa creştină, înlocuind-o definitiv cu credinţa făcută de ei, credinţa în stăpânirea omului, a celui mai tare.

Este apoi placa în limba polonă. Într-o primă fază şi înainte de toate se voia eliminarea elitei culturale şi ştergerea astfel a poporului ca subiect istoric autonom pentr a-l înjosi, în măsura în care continua să existe, la un popor de sclavi. O altă placă, ce invită în mod deosebit la reflecţie este cea scrisă în limba ţiganilor (Sinti şi Rrom). Şi aici se voia dispariţia unui întreg popor care trăieşte migrând în mijlocul altor popoare. Ecesta era numărat între elementele inutile ale istorie universale, într-o ideologie în care trebuie să conteze de acum doar utilul calculabil; tot restul, potrivit conceptelor lor, era clasificat ca „lebensunwertes Leben - o viaţă nedemnă de a fi trăită”. Apoi este placa în limba rusă care evocă imensul număr ale vieţilor sacrificate dintre soldaţii ruşi în cicnirea cu regimul terorii naţionalsocialiste; în acelaşi timp, însă, ne face să reflectăm asupra dublei semnificaţii tragice a misiunii lor: eliberând popoarele de o dictatură, trebuiau să servească şi să supună aceleaşi popoare la o nouă dictaturi, cea a lui Stalin şi a ideologiei comuniste. Şi toate celelalte plăci în multele limbi ale Europei ne vorbesc despre suferinţa unor oameni de pe întregul continent; ne-ar mişca profund inima, dacă am face şi numai global pomenirea victimelor, cu atât mai mult dacă am vedea chipurile tuturor persoanelor care au sfârşit aici în bezna terorii!

Am simţit ca o datorie profundă să mă opresc în în mod deosebit şi în faţa pietrei în limba germană. De acolo apare în faţa noastră chipul lui Edith Stein, Tereza Benedicta a Crucii: evreică şi germană dispărută împreună cu sora ei în goraza nopţii din câmpul de concentrare germano-nazist; fiind creştină şi evreică, ea a acceptat să moară împreună cu poporul său şi pentru el. Germanii, care au fost deportaţi atunci la Auschwitz-Birkenau şi au murit aici, trăiseră ca „Abschaum der Nation - lepădătura naţiunii”. Acum însă îi recunoaştem cu gratitudine ca martorii adevărului şi ai binelui, ce nu apusese în poporul nostru. Le mulţumim acestor persoane pentru că nu s-au supus puterii răului şi acum ne stau în faţă ca lumini într-o noapte de beznă. Cu profund respect şi recunoştinţă ne închinăm în faţa tuturor celor care, asemenea celor trei tineri în faţa ameninţării cuputorului cu foc babilonian, au ştiut să răspundă:”Numai Dumnezeul nostru ne poate salva. Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipurilor de aur pe care tu le-aşi aşezat nu vom cădea la pământ” (Dan 3, 17-18).

Da, în spatele acestor pietre funerare se ascunde destinul a nenumărate fine umane. Ele zguduie memoria noastră, fac să ni se cutremure inima! Nu vor să provoace în noi ura. Vor să poarte raţiunea la a recunoaşte răul ca rău şi a-l respinge. Vor să ne poarte la acele sentimente ce se exprimă în cuvintele pe care Sofocle le pune pe buzele Antigonei în faţa ororii ce o înconjoară: „Sunt aici nu pentru a urî împreună, ci pentru a iubi împreună”.
Mulţumiri lui Dumnezeu, prin purificarea memoriei, la care ne îndeamnă acest loc de groază, iau naştere în jurul său multiple iniţiative ce înţeleg să pună o stavilă răului şi să dea forţă binelui.

Cu puţin înainte, am putut binecuvânta Centrul pentru Dialog şi Rugăciune. Foarte aproape de el se dezvoltă viaţa ascunsă a călugăriţelor carmelite, care se ştiu unite în mod deosebit cu misterul crucii lui Cristos şi ne amintesc credinţa creştinilor, care afirmă că Dumnezeu însuşi a coborât în infernul suferinţei şi suferă împreună cu noi. La Oswiecim există Centrul sfântului Maximilian şi Centrul Internaţional de Informare asupra Asuchwitzului şi Holocaustului. Există apoi Casa Internaţională pentru întâlniri ale tineretului. Pe lângă una din vechile Case de Rugăciune există Centrul Ebraic. În fine, se construieşte Academia pentru Drepturile Omului. Astfel putem spera ca din locul groazei să se nască şi să se dezvolte o reflecţie constructivă şi ca amintirea să ajute la a rezista răului şi la a face să triumfe iubirea.

Umanitatea a trecut la Auschwitz-Birkenau printr-o „vale întunecată”. De aceea, aş vrea în acest loc, să închei cu o rugăciune de încredere - cu pslamul lui Israel care este, totodată, o rugăciune a creştinătăţii: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic: în păşuni verzi m-a aşezat, la apa odihnei m-a călăuzit, îmi nînviorează sufletul. Mă poartă pe cărările dreptăţii pentru numele său. Chiar de aş umbla prin valea umbrei morţii nu mă voi teme de rău căci Tu eşti cu mine. Varga ta şi toiagul tău, ele îmi aduc mângâiere....Voi locui în casa Domnului zile îndelungate” (Ps 23, 1-4.6).