Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Consideraţii omiletice la Duminica a V-a a Paştelui

(RV - 13 mai 2006) E ziua Domnului. În duminica a cincea a Paştelui citim la sfânta Liturghie din Evanghelia de la sfântul Ioan alegoria viţei şi mlădiţelor. Să ne oprim asupra sensurilor acestei alegorii.

Un pom al vieţii. Capitolul 15 care deschide cea de-a doua parte a discursului adresat de Isus apostolilor începe cu afirmaţia: „Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl meu este viticultorul”(v.1). Această afirmaţie trebuie completată cu o altă declaraţie a lui Isus: „Eu sunt viţa, voi mlădiţele” (v.5). Imaginea viţei aminteşte de doi arbori, prezenţi în tradiţiile popoarelor din antichitate: arborele cosmic, pus în centrul pământului şi din care ar fi luat naştere toate popoarele, prin urmare un pom de viaţă; şi arborele vieţii nemuritoare, situat în grădina zeilor şi ale cărui roade dădeau nemurirea. Precizăm că în tradiţia Israelului era prezent doar pomul vieţii nemuritoare, ale cărui roade erau destinate tuturor oamenilor (Gen 2,9).

Ei bine, se pare că Isus vrea să facă prin fragmentul Evangheliei de azi aceată afirmaţie: Eu sunt adevăratul pom al vieţii pe care Dumnezeu l-a sădit pe pământ pentru ca oamenii să trăiască pentru totdeauna. Însă în afirmaţia lui Isus „Eu sunt viţa cea adevărată, trebuie să notăm adjectivul „adevărat” care se găseşte şi în alte afirmaţii prin care Isus se declară „lumina cea adevărată (In 1,9), „pâinea cea adevărată” (In 6,32), „adevărata apă care ţâşneşte pentru viaţa veşnică” (In 4,13-14), „păstorul adevărat” (In 10,11). Această declaraţie pe lângă faptul că afirmă cu tărie divinitatea exprimată prin acel "Eu sunt", vrea să excludă că în afara sa pot fi pentru om alte cauze de mântuire.

Viţă şi mlădiţe. Acum putem introduce imaginea Israelului ca vie a Domnului, atât de dragă profeţilor Isaia, Ieremia, Ezechiel şi Osea (cf Is 5,1-7; Ier 2.21; Ez 15,17; Os 10,1), o imagine ce integrează şi completează pe cea a pomului vieţii. Dumnezeu a plantat Israelul aşa cum un agricultor sădeşte o vie, a cultivat-o, a curăţat-o şi a aşteptat de la ea roade, dar Israelul, după un început promiţător, a devenit neroditor, steril încât psalmistul se roagă astfel: „Dumnezeule al puterilor, întoarce-te: caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta. Ocroteşte ce a sădit dreapta ta” (Ps 79/80, 15-16).
Şi, iată, Dumnezeu ascultă această rugăciune şi trimite Israelului pe însuşi Fiul său: El este „viţa cea adevărată” care, sădită de Dumnezeu între viţele neroditoare ale viei lui Israel, îi va da în sfârşit roadele pe care le aşteaptă. Punctul fundamental al parabolei este invitaţia adresată de Isus ucenicilor de „a rămâne” mereu uniţi cu el, la fel ca mlădiţele cu viţa, pentru a aduce „roade multe” (v.5). Verbul „a rămâne” este repetat de cinci ori în evanghelia de azi şi de trei ori în continuarea textului. În evanghelia de azi rămânerea în Isus este condiţia esenţială pentru a aduce roade, căci spune Isus: „Fără mine nimic nu puteţi face” (v.5). În continuarea textului precizează că este vorba „de a rămâne în iubirea sa”.
 
Rodul viţei. Acum ne apare clar sensul cristologic ale Evagheliei de azi: dacă Isus Cristos este pomul care dă viaţa veşnică, înseamnă că el este cauza acestei vieţi. Din această senmnificaţie cristologică derivă, ca fructul din floare, un sens comunitar, cel ecleziologic: creştinii sunt uniţi între ei în măsura în care sunt uniţi cu Isus. Prin urmare, sunt înşelătoare acele forme de fraternitate în Biserică care nu trec prin persoana lui Isus, prin învăţătura sa, prin jertfa sa.
Dar fragmentul Evangheliei de azi are şi o semnifcaţie euharistică nu numai pentru că viţa aminteşte de vinul Euharistiei, pe care evanghelistul Marcu îl numeşte „rod al viţei” (14,25), dar şi pentru folosirea verbului „a rămâne” care trimite la sensul dat acestui termen de Isus în discursul ţinut la Cafarnaum: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el” (In 6,56). În acelaşi discurs de la Cafarnaum această uniune este asemănată cu uniunea prin care „Fiu trăieşte prin Tatăl” (v. 57).

Euharistia introduce creştinul în intimitatea divină. De aceea Conciliul ecumenic Vatican II afirmă că „în Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuşi, Paştele nostru şi Pâinea cea vie, care prin Trupul său însufleţit de Duhul Sfânt şi dătător de viaţă insuflă viaţă oamenilor, chemându-i şi călăuzindu-i astfel să se ofere împreună cu el pe ei înşişi, truda lor şi toate cele create” (Presbyterorum Ordinis, 5). Şi mai departe: „Vor fi de prea puţin folos ceremoniile, oricât de frumoase, sau asociaţiile, oricât de înfloritoare, dacă nu slujesc la educarea oamenilor pentru a-şi atinge maturitatea creştină (id. 6).

Evanghelia de azi face parte din discursurile de rămas bun. Isus recurge cu insistenţă asupra expresiei „a fi în...”. Comentează Alessandro Pronzato: „În Biserici sunt persoane şi comunităţi care, în mod efectiv, sunt „în”. Dar nu întotdeauna este vorba de acel „în” indicat de Isus şi care se referă la relaţia particulară dintre mlădiţe şi trunchiul viţei. Există oameni în agitaţie continuă, în frenezie apostolică, mereu în treburi, mereu în întârâziere şi mereu în grabă, în mişcare continuă, în prima pagină a ziarelor, în contact cu personaje importante, în aşteptare de finanţări de opere, în căutare „spasmodică” de popularitate. Mereu în reuniuni, în dezbateri, în călătorie. Rareori, însă, se poate spune că sunt în rugăciune, în tăcere, în meditaţie. Isus, în schimb, ne porunceşte: „Rămâneţi în mine şi eu în voi”. Şi adugă: „Precum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne pe viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în mine...Cine rămâne în mine şi eu în el, acela aduce roade multe, căc fără mine nimic nu puteţi face.. Şi mai departe: „Cine nu rămâne în mine este aruncat afară, ca mlădiţa tăiată, şi se usucă. Mlădiţele uscate sunt adunate, aruncate în foc şi ard. Dacă rămâneţi în mine şi eu rămân în voi, puteţi cere orice şi veţi primi. Prin aceasta este preamărit Tatăl meu: să aduceţi rod îmbelşugat şi să vă dovediţi ucenicii mei”.
Duminică plăcută iubiţi ascultători.