Conisderaţii omiletice la Duminica a III-a a Paştelui- anul B

(RV -29 apr 2006) E ziua Domnului,
Duminica este prin excelenţă ziua adunării liturgice, când credincioşii se reunesc pentru ca „ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la Sfânta Liturghie să-şi amintească patimile, moartea şi învierea Domnului şi să-i mulţumească lui Dumnezeu care „i-a născut la o viaţă nouă prin învierea lui Cristos din morţi”.
Fiecare duminică este pentru noi creştinii „un mic Paşte”: sărbătoarea săptămânală a Paştelui.
Cugetând la minunile ce s-au împlinit în duminica Sfintei Învieri spunem toţi cu Liturghia siriacă de la Antiohia: „Binecuvântată este ziua de duminică, fiindcă în ea a început zidirea...mântuirea lumii...reînnoirea neamului omensc. În ea cerul şi pământul s-au umplut de bucurie şi universul întreg de lumină. Binecuvântată este duminica, deoarece în ea s-au deschis porţile raiului pentru ca Adam şi toţi cei izgoniţi să intre fără teamă”.
Cântarea de intrare la Liturghia acestei duminici este luată din psalmul 65: „Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de bucurie toţi locuitorii pământului. Cântaţi mărire numelui său, preamăriţi-l prin laudele voastre, aleluia”.
Un suflu de universalitate străbate prima parte a acestui psalm: tot pământul este invitat să proclame eliberarea înfăptuită de Dumnezeu. Urmează o rugăciune personală de recunoştinţă. Un om scăpat dintr-o mare încercare vine să aducă ofrandă de mulţumire şi proclamă acest fapt în mijlocul fraţilor săi. Cel ce vesteşte eliberarea oferită de Dumnezeu se face purtător de cuvânt al comunităţii celor credincioşi, asemenea primului dintre apostoli, în prima lectură luată din cartea Faptelor. Este o parte din discursul lui Petru rostit după vindecarea ologului. Apostolul predică mulţimii Vestea cea Bună adusă de Isus cel Sfânt şi Drept la care toţi sunt invitaţi să se convertească.
„Bărbaţi israeliţi, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob, Dumnezeul părinţilor noştri l-a premărit pe slujitorul său Isus pe care voi l-aţi dat în mâinile lui Pilat...Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Drept...l-aţi omorât pe Creatorul vieţii, dar Dumnezeu l-a înviat din morţi: noi suntem martori ai ac estui fapt...Fraţilor, eu ştiu bine că din neştiinţă aţi făcut aceasta...deci convertiţi-vă şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se ştearegă păcatele voastre” (Fap 3, 13-15.17-19).
La titlurile recunoscute lui Isus - Cel Sfânt şi Cel Drept, se adaugă unul nou, propriu apostolului Ioan care spune în prima sa scrisoare capitolul 2:
„Vă scriu, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă a păcătuit cineva, avem un mijlocitor la Tatăl, pe Isus Cristos cel drept. El este jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (2, 1-2).
Isus este advocatul, mijlocitorul nostru la Dumnezeu Tatăl. Îndeplineşte acest oficiu ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre şi ale întregii lumi. Cunoaşterea lui este desăvârşită atunci când generează iubire, iar aceasta presupune coerenţă în observarea poruncilor lui Dumnezeu, adică împlinirea voinţei divine urmând calea lui Cristos, mort şi înviat.
Este o adevărată întoarcere la Ierusalim, la locul prezenţei şi comuniunii cu Dumnezeu, asemenea celor doi ucenici de la Emaus, care după ce l-au recunoscut pe Isus cel înviat la frângerea pâinii, se întorc la Ierusalim plini de bucurie: devin martori ai Celui Înviat, povestind tuturor cele întâmplate.
Evanghelia dumincii continuă marele capitol 24 în care sfântul Luca prezintă marea zi, ziua pe care a făcut-o Domnul, ziua care nu cunoaşte apus, dar începând cu moartea-înviere se prelungeşte la nesfârşit.

„În timpul acela, ucenici, care s-au întors de la Emaus, au povestit celor unseprezece, care se aflau împreună cu ai lor cele petrecute pe drum şi cum l-au recunoscut pe Isus la frângerea pâinii. Pe când vorbeau ei acestea, Isus a apărut în mijlocul lor şi le-a zis:”Pace vouă!” Cuprinnşi de uimire şi de spaimăî, credeau că văd un duh. Isus le-a zis: „De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Priviţi mâinile şi picioarele mele, eu însumi sunt; pipăiţi-mă şi convingeţi-vă căci un duh nu are nici carne ţi nici oase, precum mă vedeţi pe mine că am”.
Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele. Fiindcă, de bcurie ţi uimire nu le venea să creadă, le-a zis: „Aveţi aici c eva de mâncare?” Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript. El a luat şi a mâncat înaintea lor. Apoi le-a zis: „Amintiţi-vă de cuvintele pe care vi le-am spus pe când eram încă împreună cu voiu: Trebuia să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în profeţi şi în psalmi”.
Atunci le-a deschis mintea să proceapă Scripturile. Şi le-a spus: „Aşa este scris: Cristos trebuia să pătimească, să învie din morţi a treia zi şi să se propovăduiască în numele lui pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri” (Lc 24, 35-48).

Isus oferise deja dovezi convingătoare despre învierea sa: mormântul gol, mărturia îngerilor, însoţirea celor doi ucenici în drumul spre Emaus. Dar în faţa insistenţei şi a lipsei tot mai accentuate de credinţă, Isus oferă dovezi din ce în ce mai tangibile: se arată apostolilor reuiniţi, le arată rănile, se aşeză la masă cu ei. Prin aceasta evanghelistul Luca dovedeşte o evidentă preocupare apologetică, adică aceea de a afirma realitatea şi caracterul concret al învierii. Isus are un trup adevărat. Cel Înviat nu este un duh, ceva ideal, dar o fiinţă reală. Şi poate mai mult decât toţi evangheliştii Luca insistă în a afirma o trecere reală de la moarte la viaţă, o viaţă care vine de la Dumnezeu şi cuprinde omul în toatea dimensiunea sa concretă.

Notăm apoi faptul că în această apariţie celor unseprezece, doar Isus acţionează, vobeşte: salută, întreabă şi reproşează, invită la a-şi da seama de adevăr, le arată rănile de la mâini şi de la picioare şi în cele din urmă mănâncă cu ei. Dimpotrivă, ucenicii sunt tăcuţi, stau nemişcaţi, doar gestul oferirii unei bucăţi de peşte fript. Pe de altă parte le sunt descrise cu atenţie sentimentele lăuntrice: uimirea , spaima, tulburarea şi îndoiala, stupoarea şi incredulitatea, bucuria. Sunt sentimente ce trădează o dificultate în a crede în înviere.
Da, nu este uşor a crede în Cel Înviat. Până şi bucuria - s-ar putea spune că merge în sens contrar - e prezentată de Luca drept o raţiune care, deşi în mod diferit de frică, te face să nu-ţi vină să crezi. „Fiindcă, de bucurie şi uimire, nu le venea să creadă”- spune textul.
După înviere omul rămâne în dubiu şi nu-i vine să creadă, fie pentru că se află în faţa unui fapt absolut neobişnuit, fie pentru că dă peste o supriză prea frumoasă, dorită dar considerată imposibilă. Dar în ciuda tulburării şi îndoielii ucenicilor, în partea finală a povestirii sale Luca trasează liniile fundamentale ale adevăratului ucenic, şi am putea spune trăsăturile fundamentale ale comunităţii creştine: datoria mărturiei - Critos înviat nu este doar de vestit, dar şi de făcut credibil, referirea continuă la Scripturi, convertirea de înfăptuit înlăuntrul nostru şi în alţii, tensiunea universală - mântuirea pentru toţi.

Povestirea întreagă se prezintă ca o liturgie în care comunitatea creştină se întâlneşte cu Cristos. El prezidează Liturghia: salută, invită, mai mult dăruieşte pacea sa. Începe apoi meditarea Scripturilor prin care se deschid minţile ascultătorilor pentru înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu, în lumina biruinţei lui Isus asupra păcatului şi al morţii. La sfârşit Mântuitorul înviat trimite în misiune pe cei întâlniţi la frângerea pâini spre a fi martori ai învierii sale întru iertarea păcatelor. Astfel Paştele duminical generează oameni noi, liberi de păcat. Cunoscuta invocaţie din psalmul 50: „Inimă curată zideşte în mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte înlăuntrul meu” este acum deplin ascultată. Duminică plăcută, iubiţi ascultători.