Semnificaţia şi rolul Tradiţiei în comuniunea Bisericii: textul catehezei papei Benedict al XVI-lea la audienţa generală de miercuri

(RV - 26 apr 2006) Propunem în versiunea noastră de lucru, textul catehezei lui Benedict al XVI-lea la audienţa generală de miercuri desfăşurată în Piaţa San Pietro, sub un cer închis, cu participarea a circa 50 de mii de pelerini din diferite părţi ale lumii. Tema: Semnificaţia şi rolul Tradiţiei în comuniunea Bisericii.
La sfârşitul audienţei apel al papei prilejuit de împlinirea pe 26 aprilie a 20 de ani de la tragicul accident nuclear petrecut la Cernobâl în Ucraina.

Dragi fraţi şi surori,
Comuniunea eclezială - suscitată şi susţinută de Duhul Sfânt, păzită şi promovată de ministerul apostolic - nu se extinde doar la toţi credincioşii unui anumit moment istoric (comuniune sincronică). Potrivit mărturiei Noului Testament, ea îmbrăţişează de asemenea toate timpurile şi toate generaţiile (comuniune diacronică). Duhul apare ca garantul prezenţei active a misterului în istorie, acela care îi asigură realizarea în decursul secolelor. Datorită Mângâietorului (Paraclitus), experienţa Celui Înviat, făcută de comunitatea apostolică la originile Bisericii, va putea fi trăită mereu de generaţiile succesive, întrucât transmisă şi actualizată în credinţă, în cult şi în comuniunea Poporului lui Dumnezeu, peregrin în timp. În această transmitere a bunurilor mântuirii care face din comunitatea creştină actualizarea permanentă, în puterea Duhului, a comuniunii originare, consistă Tradiţia apostolică a Bisericii. Ea este numită astfel deoarece s-a născut din mărturia apostolilor şi a comunităţii discipolilor în timpul originilor, a fost consemnată sub călăuzirea Spiritului Sfânt în scrierile Noului Testament, şi la ea Biserica se referă continuu ca la fundamentul şi norma ei prin succesiunea neîntreruptă a ministerului apostolic.
Deja în referinţele pe care Isus la face la Israelul final este implicită intenţia sa de a extinde roadele lucrării răscumpărătoare la întreaga lume, cuprinsă în viziunea profetică a pelerinajului popoarelor spre Ierusalim (cf Is 2,2-5). Cel Înviat încredinţează, apoi, explicit apostolilor (cf Lc 6,13) misiunea de a face discipoli toate naţiunile, garantând prezenţa sa şi ajutorul său până la sfârşitul timpurilor (cf Mt 28,19...). Universalismul mântuirii recere, de aceea, ca memorialul Paştelui să fie celebrat fără întrerupere în istorie până la întoarcerea glorioasă a lui Cristos (cf 1Cor 11,26). Cine va actualiza prezenţa mântuitoare a Domnului Isus prin ministerul apostolilor - capi ai Israelului eshatologic (cf Mt 19,28) - şi prin întreaga viaţă a poporului noului legământ? Răspunsul este clar: Duhul Sfânt. Faptele Apostolilor - în continuitate cu planul Evangheliei lui Luca - prezintă din viaţa concretă intrepătrunderea dintre Duhul, trimişii lui Cristos şi comunitatea adunată de ei. Datorită acţiunii Mângâietorului apostolii şi succesorii lor pot realiza în timp misiunea primită de la Cel Înviat.(..Voi veţi fi martorii acestor lucruri. Şi, iată, eu trimit asupra voastră pe acela pe care Tatăl l-a promis...(Lc 24,48...). „Însă, când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului” (Fap 1,8). „Martori ai acestor lucruri suntem noi şi Duhul Sfânt pe care Dumnezeu l-a dăruit celor care ascultă de el” (Fap 5,32).

Prin urmare, Duhul însuşi este acela care, prin impunerea mâinilor şi rugăciunea apostolilor, consacră şi trimite noii misionari ai Evangheliei (aşa, de pildă, în Fap 13.3... şi 1Tim 4,14). În timp ce în unele pasaje se spune că Paul stabileşte prezbiterii în Biserici (cf Fap 14,23) în altă parte se afirmă că Duhul constituie păstorii turmei (cf Fap 20,28). Acţiunea Duhului Sfânt şi cea a lui Paul apar astfel profund întrepătrunse. În momentul deciziilor solemne pentru viaţa Bisericii, Duhul este prezent pentru a o călăuzi: „Duhul Sfânt şi noi am hotărât...(Fap 15,28); Biserica creşte şi umblă „în frica de Domnul şi creştea în număr prin mângâierea Duhului Sfânt” (Fap 9,31). Această permamentă actualizare a prezenţei active a lui Isus Domnul în poporul său, înfăptuită de Duhul Sfânt şi exprimată în Biserică prin ministerul apostolic şi comuniunea fraternă, este ceea ce în sens teologic se înţelege prin termenul Tradiţie: ea nu este simpla transmitere materială a tot ce le-a fost dăruit la început Apostolilor, ci prezenţaa eficace a Domnului Isus, răstignit şi înviat, care însoţeşte şi călăuzeşte în Duhul comunitatea adunată de el.

Tradiţia este comuniunea credincioşilor în jurul păstorilor legitimi în decursul istoriei, o comuniune pe care Duhul Sfânt o alimentează asigurând legătura dintre experienţa credinţei apostolice, trăită în comunitatea originară a ucenicilor şi experienţa actuală a lui Cristos în Biserica sa. În alte cuvinte, Tradiţia este continuitatea organică a Bisericii, Templul sfânt al lui Dumnezeu Tatăl, ridicat pe temeilia apostolilor şi ţinut laolaltă de piatra unghiulară, Cristos, prin acţiunea dătătoare de viaţă a Duhului: „Aşadar, voi nu mai sunteţi străini şi nici oaspeţi, ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi oameni de casă ai lui Dumnezeu, zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra unghiulară fiind Cristos Isus. În el toată construcţia, ca un ansamblu armonios, se înalţă ca un templu sfânt în Domnul, în care şi voi sunteţi zidiţi ca să deveniţi o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul” (Ef 2,19-22). Datorită Tradiţiei, garantată de ministerul apostolilor şi a succesorilor lor, apa cea vie izvorâtă din coasta lui Cristos şi sângele său mântuitor ajunge la femeile şi bărbaţii din toate timpurile. Astfel, Tradiţia este prezenţa permanentă a Mântuitorului care vine să ne întâlnească, să ne răscumpere şi să ne sfinţească în Duhul prin ministerul Bisericii sale spre mărirea Tatălui.

***
După prezentarea unui rezumat al catehezei în principalele limbi europene de largă circulaţie şi saluturile în diferite limbi pentru grupurile mai numeroase de pelerini, papa Benedict al XVI-lea a făcut un apel cu referire la catastrofa nucleară de la Cernobâl, în Ucraina, de acum 20 de ani.

„Tocmai astăzi cade cea de-a XX-ea aniversare a tragicului accident petrecut la centrala nucleară de la Cernobâl. În atare circumstanţă, simt datoria să exprim vie preţuire pentru familiile, asociaţiile, administraţiile civile şi comunităţile creştine care, în decursul acestor ani, s-au străduit să găzduiască şi să îngrijească adulţi şi mai ales copii loviţi de consecinţele acelui dureros eveniment. În timp ce ne rugăm încă o dată pentru victimele unei calamităţi de o atât de vastă amploare şi pentru toţi care îi poartă semnele în trupul lor, să invocăm de la Domnul lumină pentru cei care sunt responsabili de destinele umanităţii, pentru ca un efort coral să pună orice energie în serviciul păcii, în respectul exigenţelor omului şi ale naturii”.