Textul catehezei papei Benedict al XVI-lea la audienţa generală de mierucuri în Piaţa San Pietro

(RV - 19 apr 2006) Dragi fraţi şi surori,
La începutul audienţei generale de astăzi, ce se desfăşoară în atmosfera de bucurie a Paştelui, aş vrea împreună cu voi să mulţumesc Domnului care, după ce în urmă cu exact un an m-a chemat să slujesc Biserica drept succesor al apostolului Petru, nu încetează să mă asiste cu ajutorul său indispensabil. Cât de repede trece timpul! S-a scurs deja un an de când, într-un mod neaşteptat şi surprinzător pentru mine, cardinalii reuniţi în conclav au ales persoana mea pentru ca să-i urmeze regretatului şi iubitului servitor al lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea. Îmi amintesc cu emoţie primul impact ce l-am trăit de la loja centrală a bazilicii, imediat după alegerea mea, cu credincioşii adunaţi chiar în această piaţă. Îmi rămâne întipărită în minte şi în inimă acea întâlnire căreia i-au urmat atâtea altele, care mi-au dat posibilitatea să simt cât este de adevărat ceea ce am spus în cursul importantei celebrări prin care am început solemn exercitarea ministerului petrin: „Simt vie conştiinţa faptului că nu trebuie să port singur ceea ce în realitate n-aş putea purta niciodată de unul singur”. Îmi este sprijin de neînlocuit ocrotirea cerească a lui Dumnezeu şi a sfinţilor, şi mă încurajează apropierea voastră, dragi prieteni, care nu lăsaţi să-mi lipsească darul îngăduinţei şi al iubirii voastre. Mulţumesc din inimă tuturor celor care în diferite moduri îmi stau alături îndeaproape sau mă însoţesc de departe în chip spiritual cu afecţiunea şi rugăciunea lor. Fiecăruia îi cer să continue să mă susţină cerând Domnului să-mi dea harul ca să fiu păstor blând şi ferm al Bisericii sale.

Evanghelistul Ioan povesteşte că Isus chiar după învierea sa l-a chemat pe Petru să se îngrijească de turma sa (cf 21,15.23). Cine ar fi putut atunci să-şi imagineze omeneşte dezvoltarea care avea să marcheze în decursul secolelor acel mic grup de ucenici ai Domnului? Petru împreună cu apostolii şi apoi cu succesorii lor, mai întâi la Ierusalim şi apoi până la marginile pământului, au răspândit mesajul evanghelic al cărui nucleu fundamental şi de nerenunţat este constituit de misterul pascal: pătimirile, moartea, învierea lui Cristos. Biserica celebrează acest mister la Paşte, prelungindu-i ecoul de bucurie în zilele succesive: cântă "Aleluia" pentru triumful lui Cristos asupra răului şi a morţii. „Celebrarea Paştelui potrivit unei date a calendarului - notează sfântul Leon cel Mare - ne aminteşte sărbătoarea veşnică ce depăşeşte orice timp omenesc”. „Paştele actual - notează în continuare - este umbra Paştelui viitor. De aceea îl celebrăm pentru a trece de la o sărbătoare anuală la o sărbătoare care va fi veşnică”. Bucuria acestor zile se extinde la întregul an liturgic şi se reînnoieşte în mod special duminica, ziua dedicată amintirii învierii Domnului. În ea, care este ca „micul Paşte” al fiecărei săptămâni, adunarea liturgică reunită pentru Sfânta Liturghie proclamă în Crez că Isus a înviat a treia zi, adăugând că noi aşteptăm „învierea morţilor şi viaţa veacului (lumii) ce va veni”. Se arată în felul acesta că evenimentul morţii şi învierii lui Isus constituie centrul credinţei noastre şi că pe această veste se întemeiează şi creşte Biserica. Aminteşte în mod incisiv sfântul Augustin: „Să luăm aminte, mult iubiţilor, la Învierea lui Cristos: într-adevăr, aşa cum pătimirea sa a însemnat viaţa noastră cea veche, la fel învierea sa este sacrament al noii vieţi...Ai crezut, ai fost botezat: viaţa cea veche a murit, ucisă pe cruce, îngropată în Botez. A fost înmormântată cea veche în care ai trăit: să învie cea nouă. Trăieşte bine: vieţuieşte în aşa fel încât să trăieşti, pentru ca atunci când vei fi mort, să nu mai mori" (Sermo Guelferb. 9,3).

Povestirile evanghelice, care relatează apariţiile Celui Înviat, se încheie în mod obişnuit cu invitaţia la a depăşi orice nesiguranţă, la confruntarea evenimentului cu Scripturile, la a vesti că Isus, dincolo de moarte, este veşnic viu, izvor de viaţă nouă pentru toţi cei care cred. Aşa se întâmplă, de pildă, în cazul Mariei Magdalena (cf In 20,11-18), care descoperă mormântul deschis şi gol, şi imediat se teme că trupul Domnului ar fi fost luat. Atunci Domnul o cheamă pe nume, şi în acel moment se petrece în ea o profundă schimbare: mâhnirea şi dezorientarea se schimbă în bucurie şi entuziasm. Se duce în grabă la apostoli şi le dă de veste: „L-am văzut pe Domnul” (In 20,18). Iată, cine îl întâlneşte pe Isus înviat din morţi este transformat lăuntric: nu e posibil „a-l vedea” pe Cel Înviat fără „a crede” în el. Credinţa ia naştere din întâlnirea personală cu Cristos înviat şi devine avânt de curaj şi de libertate care face să strigi lumii: Isus a înviat şi trăieşte pentru totdeauna. Aceasta este misiunea ucenicilor Domnului din orice epocă, deci şi din cea a noastră: „Dacă aţi înviat cu Cristos - îndeamnă sfântul Paul - căutaţi cele de sus...cugetaţi la cele de sus şi nu la cele de pe pământ” (Col 3,1-2). Aceasta nu înseamnă a se înstrăina de îndatoririle zilnice, a se dezinteresa de realităţile pământeşti; înseamnă mai degrabă a reînsufleţi orice activitate umană printr-un suflu supranatural, înseamnă a se face cu bucurie vestitori şi martori ai învierii lui Cristos, care este viu în veci (cf In 20,25; Lc 24,33-34).

Dragi fraţi şi surori, în Paştele Fiului său unul-născut, Dumnezeu se revelează pe deplin pe sine: puterea sa biruitoare asupra forţelor morţii, forţa Iubirii trinitare. Fecioara Maria, care a fost asociată întim la patimile, moartea şi învierea Fiului şi a devenit, la picioarele Crucii Mamă a tuturor celor care cred, să ne ajute ca să înţelegem acest mister de iubire ce schimbă inimile şi să ne facă să gustăm pe deplin bucuria pascală pentru a putea apoi să o împărtăşim la rândul nostru bărbaţilor şi femeilor celui de-al treilea mileniu.