Calea Crucii la Colosseum din Roma, prezidată pentru prima dată de papa Benedict al XVI-lea

(RV - 14 apr 2006) În seara Vinerii Sfinte, începând de la ora 21.15 papa Benedict al XVI-lea prezidează tradiţionalul rit al Căii Crucii la Colosseum, nume medieval dat anticului amfiteatru Flavius, monument tipic roman început de împăratul Vespasian din familia Flavia în anul 71, un an după distrugerea Ierusalimului şi inaugurat de împăratul Tit în anul 80. Aici, în locul unde au murit numeroşi creştini în persecuţiile de la începuturile Bisericii, a fost celebrat pentru prima dată ritul Căii Crucii în timpul pontificatului papei Benedict al XIV-lea, din iniţiativa sfântului Leonard din Porto Maurizio în 1750, An Sfânt. Anul acesta meditaţiile pentru cele 14 staţiunii sau opriri ale Drumului Crucii au fost scrise de arhiepiscopul Angelo Comastri, vicar general al papei pentru Cetatea Vaticanului. Autorul poartă Calea Crucii direct între crucile plantate în societatea de azi, între agresiuni împotriva vieţii şi familiei, înjosirea trupului, indecenţa celui care moare din cauza mizeriei în contrast cu cel care o face din abundenţă. Printre chipurile mulţimii care asistă la această cale dureroasă, autorul meditaţiilor pune în mod simboilic omul contemporan. Se opreşte, folosind expresii de intensă participare, asupra relelor care lovesc familia, asupra atacurilor împotriva vieţii, asupra săracilor care cer să iasă din anonimatul indiferenţei. Primele staţiuni sunt o chemare la purificare pentru om, pentru spiritul şi acţiunile lui; sunt stigmatizate pierderea sensului păcatului şi cultul absurd al Satanei considerate de tot mai mulţi drept cuceriri ale civilizaţiei; este subliniată nevoia pe care o are lumea de femei, de soţii, de mame care să restituie lumii chipul frumos al umanităţii; prelatul surprinde suspinele mamelor de asasini, de drogaţi, de terorişti, urând ca plânsul lor să se transforme în iubire care educă, în dialog cre construieşte. Veronica, femeia care a şters faţa lui Isus, inspiră un gând pentru cei mulţi fără chip, marginalizaţii vieţii. În legătură cu familia, autorul Căii Crucii vede în act o agresiune, o „anti-geneză” tinzând să modifice gramatica însăşi a vieţii, aşa cum a gândit-o şi voit-o Dumnezeu. La a treia cădere a lui Isus sub povara Crucii mons. Comastri observă cu o metrică incisivă: lumea e formată din două camere: într-un se risipeşte, iar în cealaltă se crapă; într-un se moare din abundenţă, iar în cealaltă din lipsuri. Se întreabă: de ce nu deschidem o uşă? De ce nu facem o singură masă, comună ? În trupul despuiat al lui Isus, prelatul vatican vede femeia sau omul vândut şi cumpărat pe trotuarele oraşelor dar şi pe cele ale televiziunii, în casele devenite trotuare, întrucât, - stigmatizează - o tăcere impură a fost impusă cu viclenie asupra purităţii considerată ca duşman al iubirii. Din Crucea lui pe care moare Isus ia naştere sărăcia fericită a sfântului Francisc, a Maicii Tereza din Calcutta... dar şi curajul lui Iaon Paul al II-lea. Viaţa se aseamănă uneori cu o lungă şi tristă sâmbătă sfântă. Totul pare sfârşit, răul pare că e mai tare decât binele...Dar credinţa ne face să vedem departe, să întrezărim luminile unei noi zile, dincolo de această zi. Credinţa ne garantează că ultimul cuvânt îi revine lui Dumnezeu: numai lui Dumnezeu! Credinţa este într-adevăr o candelă mică, dar este singura candelă care luminează noaptea lumii şi lumina ei plăpândă se îmbină cu primele lumini ale zilei: ziua lui Cristos înviat din morţi. Istoria nu sfârşeşte deci în mormânt ci explodează în mormânt: aşa a promis Isus, aşa s-a întâmplat şi se va întâmpla.

Aici, serviciul întreg în format audio: