"Dumnezeu coboară şi se face sclav, ne spală picioarele pentru ca noi să ne putem
aşeza la Masa sa": Papa a prezidat Sf. Liturghie "in Coena Domini", în timpul căreia
a spălat picioarele a 12 tineri laici
RV 13 apr 2006. În Joia Mare Biserica a început
să celebreze triduumul pascal, inima întregului an liturgic, misterele patimii,
morţii şi învierii lui Cristos. Începând cu Liturghia Cinei Domnului, comunitatea
creştină se întoarce aşadar în cenaclu simţind stupoarea şi emoţia apostolilor la
Ultima Cină, când acolo unde Isus a instituit taina euharistică şi sacramentul preoţiei.
Joi seara, în bazilica Sf. Ioan în Lateran, la ora 17.30, papa Benedict al XVI-lea
a prezidat Liturghia Cinei Domnului, în timpul căreia a spălat picioarele a 12 tineri,
aşa cum a făcut Isus la ultima cină apostolilor săi. În cursul ritului, credincioşii
prezenţi au făcut un gest de caritate pentru o parte a poporului lui Dumnezeu care
trăieşte în Filipine, grav afectată de alunecările de teren din luna februarie. Suma
colectată a fost încredinţată Sfântului Părinte în momentul prezentării darurilor.
"Iubindu-i pe ai săi care erau în lume, până la sfârşit i-a iubit" (In 13,1).
Papa şi-a început omilia amintind iubirea lui Dumnezeu pentru om, creatura sa. Dumnezeu
îl iubeşte chiar şi în căderea sa şi nu-l abandonează sieşi. El iubeşte până la sfârşit,
până la extrem: coboară din gloria sa dumnezeiască, lasă veşmântul slavei şi îmbracă
haina de sclav. Se înjoseşte până la nivelul extrem al căderii noastre. Îngenunchează
înaintea noastră şi face pentru noi serviciul sclavului; spală picioarele noastre
murdare, pentru ca noi să putem fi primiţi la masa lui Dumnezeu, să fim făcuţi vrednici
de a lua loc la masa sa – ceea ce noi, cu de la sine putere, n-am putea şi n-ar trebui
să facem niciodată. Dumnezeu, a reluat Sf. Părinte, nu este un Dumnezeu îndepărtat,
prea distant şi prea mare pentru a se ocupa de mărunţişurile noastre. Tocmai pentru
că El este mare, se poate interesa şi de lucrurile mici. Pentru că El e mare, sufletul
omului, omul însuşi creat pentru iubirea veşnică, nu este un lucru mărunt, ci mare
şi demn de iubirea lui. Sfinţenia lui Dumnezeu nu este o putere incandescentă, din
faţa căreia noi trebuie să ne retragem înspăimântaţi; este o putere de iubire şi de
aceea e putere purificatoare şi tămăduitoare. Dumnezeu coboară şi se face sclav,
ne spală picioarele pentru ca noi să ne putem aşeza la masa sa. Aici se vădeşte tot
misterul lui Isus Cristos. Aici devine vizibil ceea ce înseamnă mântuire. Baia în
care ne purifică este iubirea sa gata să înfrunte moartea. Numai iubirea are acea
putere purificantă care îndepărtează murdăria noastră şi ne ridică la înălţimile lui
Dumnezeu. Baia care ne purifică este El însuşi ce ni se dăruieşte fără rezerve, pînă
în abisul suferinţei sale şi al morţii sale. El este mereu iubirea care ne spală;
în sacramentele purificării – botezul şi sacramentul pocăinţei – El stă mereu în genunchi
la picioarele noastre şi îmdeplineşte slujirea sclavului, slujirea purificării, ne
face capabili de Dumnezeu. Iubirea sa este inepuizabilă, merge într-adevăr până la
sfârşit. "Voi sunteţi curaţi, dar nu toţi", spune Domnul (In 13,10). În această
frază se arată marele dar al purificării pe care El ni-l oferă, pentru că are dorinţa
de a sta la masă împreună cu noi, de a deveni hrana noastră. "Dar nu toţi" – există
misterul obscur al refuzului, care devine prezent în Iuda şi chiar în Joia Sfântă,
în ziua în care Isus se dăruieşte pe sine, trebuie să ne facă să reflectăm. Iubirea
Domnului nu cunoaşte limite, dar omul îi poate pune limite. "Voi sunteţi curaţi,
dar nu toţi". Ce anume îl pătează pe om? Este refuzul iubirii, faptul că nu vrea să
fie iubit. Este mândria care crede că nu are nevoie de nici o purificare, care se
închide în faţa bunătăţii salvatoare a lui Dumnezeu. Este mândria care nu vrea să
mărturisească şi să recunoască că avem nevoie de purificare. În Iuda vedem natura
acestui refuz cu şi mai mare claritate. El îl evaluează pe Isus în termeni de putere
şi succes: pentru el numai puterea şi succesul sunt realităţi, iubirea nu contează.
Şi el este lacom: banul este mai important decât comuniunea cu Isus, mai important
decât Dumnezeu şi de iubirea sa. Şi astfel devine şi mincinos, care îşi face jocul
şi o termină cu adevărul; unul care trăieşte în minciună şi pierde astfel sensul pentru
adevărul suprem, pentru Dumnezeu. In acest fel, el se împietreşte, devine incapabil
de convertire, de întoarcerea încrezătoare a fiului risipitor, şi aruncă viaţa distrusă.
"Voi sunteţi curaţi dar nu toţi". Domnul astăzi ne avertizează în faţa autosuficienţei
care pune o limită la iubirea sa nelimitată. Ne invită să imităm umilinţa sa, să ne
încredem în ea, să ne lăsăm "molipsiţi" de ea. Ne invită – oricât de rătăciţi ne putem
simţi – să ne întoarcem acasă şi să-i permitem bunătăţii sale purificatoare să ne
îmbărbăteze şi să ne facă să intrăm în comuniunea mesei cu El, cu Dumnezeu însuşi.
Mai adăugăm un ultim cuvânt din acest pasaj evanghelic inepuizabil: "V-am dat
exemplu... "(In 13,15); "Şi voi trebuie să vă spălaţi picioarele unii altora" (In
13,14). În ce constă "spălarea picioarelor unii altora"? Ce înseamnă concret acest
lucru? Iată, fiecare gest de bunătate pentru celălalt, mai ales pentru cei suferinzi
şi pentru cei care nu se bucură de stimă – este o slujire de spălare a picioarelor.
La aceasta ne cheamă Domnul: să coborâm, să învăţăm umilinţa şi curajul bunătăţii,
precum şi disponibilitatea de a accepta refuzul şi cu toate acestea să ne încredem
în bunătate şi să perseverăm în ea. Dar mai este o dimensiune mai profundă. Domnul
îndepărtează murdăria noastră prin forţa purificatoare a bunătăţii sale. Spălarea
picioarelor unii altora înseamnă mai ales să ne iertăm fără încetare unii pe alţii,
să o luăm mereu de la capăt încă o dată, oricât ar părea de zadarnic. Înseamnă să
ne purificăm unii pe alţii suportându-ne reciproc şi acceptând să fim suportaţi de
alţii; să ne purificăm unii pe alţii dăruindu-ne reciproc forţa purificatoare a Cuvântului
lui Dumnezeu şi conducându-ne în Taina iubirii divine. Domnul ne purifică, a încheiat
Papa omilia, şi de aceea îndrăznim să ne apropiem la masa sa. Să-l rugăm să ne dea
nouă tuturor harul de a putea într-o zi să fim pentru totdeauna oaspeţii ospăţului
de nuntă fără de sfârşit". Şi în aşteptarea ospăţului veşnic, Biserica celebrează
Cina cea de taină, taina iubirii şi mister de închinare, când în Joia Sfântă la sfârşitul
Sfintei Liturghii, Euharistia este purtată în procesiune la un altar lateral, pentru
adoraţia prelungită a credincioşilor, până noaptea târziu sau chiar toată noaptea,
în amintirea agoniei lui Isus în Grădina Măslinilor, cu evenimentele dramatice care
au urmat. "Toţi să adorăm fierbinte marea taină din altar" – cântă Biserica cu ardoare
reînnoită în seara de Joia Mare. "Trup preasfânt sub chipul pâinii eşti aici cu-adevărat
/ Cel pe care-odinioară Maica Sfântă l-a purtat. Hrană sfântă-n lupta vieţii, eşti
tăria tuturor / Dă-ne şi în clipa morţii mângâiere şi-ajutor. O, Isuse bune, o, Isuse
dulce / O, Isuse, Fiul Mariei!".