Doamne, fă din mine giulgiul tău: din predica părintelui Raniero Cantalamessa ţinută vineri pentru Papa şi Curia romană

(RV - 7 apr 2006) Pătimirea şi moartea lui Isus, petrecute pe Calvar din iubire faţă de umanitate, au constituit miezul celei de-a treia meditaţii din marele Post al Paştelui, ţinută vineri în capela Redemptoris Mater din palatul apostolic pentru Papa şi Curia Romană de părintele capucin Raniero Cantalamessa, predicator al Casei pontificale. „În momentul în care din mai multe părţi se fac presiuni pentru îndepărtarea crucifixului din sălile de şcoală şi din alte locuri publice - a afirmat predicatorul franciscan - noi creştinii trebuie să-l fixăm mai mult ca oricând pe pereţii inimii noastre care este locul în care Isus ţine cel mai mult să stea.
Omul pironit pe Cruce, suferinţele fizice, părăsirea de oameni şi chinul lăuntric pe care trebuie să-l îndure, prima convertire provocată de cele văzute într-un ateu prezent pe Calvar: centurionul. Ceasurile Pătimirii şi morţii lui Isus cuprind toate elementele de reflecţie asupra rădăcinei credinţei pentru creştinii din orice epocă. Asupra acestor elemente s-a oprit predicatorul, constatând mai întâi că întotdeauna arta - muzica, pictura, sculptura - a rămas şi „în lumea noastră secularizată”, „una din puţinele forme de evanghelizare ce pătrunde şi în ambientele închise”. Dar nici una din aceste expresii, a spus predicatorul pentru a introduce tema, „nu exercită o fascinaţie ce se poate compara cu cea a Giulului”, al cărui chip, a observat, „este ca un perete ce separă două lumi”: cea aoamenilor, plină de violenţă şi agitaţii, şi cea a lui Dumnezeu, „inaccesibilă păcatului”.
INS - "Nu importă, din punctul nostru de vedere, a şti dacă Giulgiul este „autentic” sau nu, dacă imaginea s-a format în mod natural sau artificial, dacă este doar o icoană sau şi o relicvă. Lucrul cert este că el este reprezentarea cea mai solemnă şi mai sublimă a morţii pe care ochiul uman a contemplat-o vreodată. Dacă un Dumnezeu poate muri, acesta este modul cel mai puţin inadecvat de a ne reprezenta moartea sa (...) Ceva divin învăluie acel chip martirizat dar plin de maiestate al lui Cristos de pe Giulgiu”.
Pe chipul de pe Pânza sacră pot fi identificate semnele dramei trăite de Cristos. Părintele Cantalamessa a amintit unele detalii ale supliciului despre care şi cei din antichitate evitau să vorbească în public din cauza extremei sale cruzimi. A observat că mult mai profund decât pătimirea fizică au fost chinul sufletesc al lui Cristos, constrâns să îndure totala solitudine, până la părăsirea spirituală din partea Tatălui, şi „un crescendo de dispreţ” până la a deveni, el, Fiul lui Dumnezeu - un „ateu”, păcatul însuşi:
INS - Acum, Isus în Ghetsemani este impietatea, toată nelegiuirea lumii. El, scrie Apostolul Paul, este omul „făcut păcat!”. Împotriva lui „se revelează” mânia lui Dumnezeu. Atracţia infinită care există din veşnicie între Tată şi Fiu este străbătută acum de o repulsie la fel de infinită între sfinţenia lui Dumnezeu şi răutatea păcatului şi acest lucru este „a bea potirul”. Dar acesta este un abis asupra căruia putem arunca doar o simplă privire, fără a-l putea explora vreodată.
Fiecare om - a spus părintele Cantalamessa - poartă povara acelui abis de suferinţă. „Dacă Cristos a murit pentru mine şi pentru păcatele mele, atunci înseamnă, redând simplu fraza la modul activ, că eu l-am ucis pe Isus din Nazaret, că păcatele mele l-au strivit”:
INS - Pătimirea ne rămâne inevitabil străină, până ce nu se intră prin acea portiţă îngustă a expresiei „pentru noi”. Cunoaşte cu adevărat Pătimire numai acela care recunoaşte că ea este şi opera sa. Eu sunt Iuda care trădează, Petru care se leapădă, mulţimea care strigă „pe Baraba nu pe acesta!” Ori de câte ori am preferat satisfacţia mea, comoditatea mea, onoarea mea, în locul celor ale lui Cristos s-a petrecut aceasta. Preotul italian Primo Mazzolari, într-un memorabil discurs pentru Vinerea Sfântă, nu ezita să vorbească de „fratele nostru Iuda”.
La aceasta omul poate răspunde prin convertirea inimii, înţelegând „prin inimă eul profund al omului, însăşi persoana sa, îndeosebi inteligenţa şi voinţa (...) punctul în care Dumnezeu se adreseaza omului şi omul decide răspunsul său lui Dumnezeu”:
INS - Odata trecuţi prin micul nostru „cutremur” spiritual, vedem crucea şi moartea lui Cristos schimbându-şi complet sensul şi, din cap de învinuire şi motiv de înspaimântare şi tristeţe transaformându-se în motiv de bucurie şi de siguranţa (...) Putem să ne deschidem fără teamă acelei dimensiuni spirituale şi de bucurie, în care crucea nu mai apare „nebunie şi scandal”, dar, dimpotrivă, „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (...) În momentul în care din mai multe parţi se fac presiuni pentru îndepărtarea crucifixului din sălile de şcoala şi din locurile publice, noi creştinii trebuie mai mult ca oricând sa o fixam pe pereţii inimii noastre care este locul unde Isus ţine cel mai mult să stea”.
INS- muzică - Bach

Aici, serviciul complet în format audio: