Rolul Apostolilor şi al succesorilor lor în păzirea Bisericii în adevăr şi comuniune

(RV - 5 apr 2006) Textul catehezei Papei Benedict al XVI-lea. Audienţa generală de miercuri în Piaţa Sfântul Petru a început, ca de obieci, cu semnul cruci şi salutul iniţial adresat de Pontif după care s-a citit în diferite limbi un fragment din Faptele Apostolilor despre viaţa comunitară a primilor creştini. A urmat cateheza papei Benedict al XVI-lea care, cum ne-a obişnuit de acum, a început cateheza vorbind liber, pe marginea textului scris. Propunem în transcrierea şi traducerea noastră textul catehezei:

Dragi fraţi şi surori,
„În noua serie de cateheze începută cu puţine săptămâni înainte, voim să examinăm originile Bisericii pentru a înţelege planul originar al lui Isus şi, prin aceasta, a înţelege ce este esenţial şi permament în diferite timpuri; voim să înţelegem rostul nostru de a fi în Biserică şi cum trebuie să ne angajăm pentru a-l trăi la începutul noului mileniu creştin
Considerând Biserica în formare putem descoperi două aspecte: un prim aspect este bine pus în lumină de Sfântul Irineu din Lyon, la sfârşitul secolului II, martir, mare teolog, primul care ne-a lăsat o Teologie oarecum sistematică. Sfântul Irineu spunea: „Unde este Biserica, acolo este şi Duhul lui Dumnezeu; şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi orice har; căci Duhul este adevăr” (Adversus haereses, III, 24,1: PL VII, 966). Prin urmare există această legătură intimă dintre Duhul Sfânt şi Biserică. Duhul construieşte Biserica şi îi dă adevărul, aşa cum spune sfântul Paul: „Duhul revarsă iubirea lui Dumnezeu în inimile noastre (cfr Rm 5,5). Dar există un alt aspect: Această legătură intimă a Bisericii cu Duhul nu anulează umanitatea noastră cu toată slăbiciunea ei şi astfel comunitatea ucenicilor cunoaşte bine încă de la început încercarea, constituită mai ales de contrastele referitoare la adevărul de credinţă ce comportă, în consecinţă, lacerări ale comuniunii. Aşa cum comuniunea iubirii există încă de la început şi va fi până la sfârşit (cfr 1In 1,1) tot aşa, din păcate, încă de la început intervine divizarea, fapt ce nu trebuie să ne mire dacă există şi astăzi. Dar sfântul Ioan spune: „Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, pentru că, dacă ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi, dar trebuia să se arate că nu toţi sunt de-ai noştri” (1In 2,19). Deci există mereu pericolul în toate împrejurările lumii dar şi în slăbiciunile ale Bisericii de a pierde credinţa, şi astfel de a pierde iubirea şi frăţietatea. Prin urmare există o datorie precisă, pentru cine crede în Biserica iubirii şi vrea să trăiască în ea, să-şi dea seama şi de acest pericol şi să accepte faptul că nu e cu putinţă comuniunea cu cine s-a îndepărtat de învăţătura mântuirii (cfr 2In 9-11).
Că Biserica de la început a fost foarte conştinetă de aceste tensiuni posibile în experienţa comuniunii, o arată prima Scrisoare a lui Ioan: nu există glas în Noul Tetstament care să se ridice cu mai multă forţă pentru a pune în evidenţă realitatea şi îndatorirea iubirii fraterne între creştini; dar acelaşi glas se adresează cu drastică severitate adeversarilor care su fost membri ai comunităţii iar acum nu mai sunt. Biserica iubirii este şi Biserica Adevărului, înţeleasă înainte de toate ca fidelitate faţă de Evanghelia încredinţată de Domnul Isus celor ai săi. Fraternitatea creştină se naşte din a fi constituiţi fii ai aceluaşi Tată de Duhul de adevăr: „Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu” (Rm 8,14). Dar familia fiilor lui Dumnezeu, pentru a trăi în unitate şi în pace, are nevoie de cineva care să o păzească în adevăr şi să o călăuzească cu discernământ înţelept exprimat cu autoritate: este ceea ce la care este chemat să facă ministerul Apostolilor.
Şi aici ajungem la un punct important. Biserica este toată a Duhului Sfânt, dar are o strucutră, succesiunea apostolică, căreia îi revine responsabilitatea de a garanta permamenţa Bisericii în adevărul dăruit de Cristos, din care vine şi capacitatea iubirii.
Primul sumar al Faptelor exprimă cu mare eficacitate convergenţa acestor valori în viaţa Bisericii când ea lua naştere: „Ei erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă (koinonìa), la frângerea pâinii şi la rugăciune” (Fap 2,42). Comuniunea se naşte din credinţa suscitată de predica apostolică, se nutreşte din frângerea pâinii şi din rugăciuni şi se exprimă în caritatea fraternă şi în slujire. Suntem în faţa descrierii comuniunii Bisericii în formare în bogăţia dinamismelor sale interne şi a expresiilor sale vizibile: darul comuniunii este păzit şi promovat îndeosebi de ministerul apostolic, care la rândul său este dar pentru toată comunitatea.
Apostolii şi succesorii lor sunt, de aceea, păzitorii şi martorii cu autoritate ai depozitului adevărului încredinţat Bisericii, după cum sunt şi slujitorii carităţii revelate şi dăruite de Domnul Isus. Slujirea lor este înainte de toate un serviciu de iubire: iar caritatea pe care o trăiesc şi o promovează este inseparabilă de adevărul pe care îl păzesc şi transmit. Adevărul şi iubirea sunt două feţe ale aceluiaşi dar care vine de la Dumnezeu şi care datorită ministerului apostolic este păzit în Biserică şi ajunge până la noi cei de astăzi! Şi prin serviciul Apostolilor şi al succesorilor lor iubirea lui Dumnezeu-Treime ajunge la noi pentru a ne împărtăşi adevărul care ne face liberi (cfr In 8, 32) !