Iertarea creştină şi exigenţele justiţiei: un binom incompatibil în faţa inocenţei
ucise? Reflecţia arh. Bruno Forte
RV 5 apr 2006. A avut un amplu ecou în mass-media italiană dar şi din România, un
fapt de cronică ce a zdruncinat sensibilitatea umană: răpirea şi uciderea unui copil
de 18 luni, Tommaso Onoffri, în apropiere de oraşul italian Parma. Anchetatorii mai
caută încă motivele care au determinat pe cei doi suspecţi, acum în arestul poliţiei,
să comită o astfel de crimă barbară. Reacţiile de indignare suscitate în opinia
publică au adus însă în prim plan necesitatea unei reflecţii despre puterea de iertare
şi exigenţele justiţiei. Se mai poate vorbi de iertare în cazul asasinilor unui copil
nevinovat? Iată comentariul teologului italian Bruno Forte, arhiepiscop de Chieti-Vasto: Ins – Iertare înseamnă dare, daruire... Este un dar la infinit şi ca atare
logica iertării nu este logica lui 'do ut des' (îţi dau ca să-mi dai), nu e o logică
ce poate fi masurată în funcţie de capacitatea celuilalt de a corespunde la iertarea
daruită, este întocmai o logică de gratuitate! Adevarata raţiune a iertării este aceea
de a nu avea raţiuni, este gratuitatea iubirii. Aceasta înseamna, în
acelaşi timp, că nu se poate ajunge la iertare în mod exterior, printr-un proces care
să nu presupună un drum interior de maturizare profundă, care să facă să crească în
inimă capacitatea de iubire alimentată din iubirea infinita a lui Dumnezeu. Dăruirea
fără măsură nu trebuie să încalce însă nici exigenţele justiţiei, nici necesitatea
ca persoana iertată să aducă roade de convertire prin viaţa sa. Uciderea lui
Tommaso a arătat printr-o tragică evidenţă cât este de uşor ca demnitatea omului,
chiar şi a celui mai mic şi neapărat, să fie călcată în picioare de ura aproapelui... Ins
– Mi se pare că acest aspect a reieşit şi în afirmaţiile părinţilor micuţului Tommaso,
care au spus episcopului de Parma: 'noi ne dorim ca cele întâmplate să poată fi de
folos, pentru ca astfel de cruzimi şi barbarii să nu se mai repete şi să ne poată
ajuta să înţelegem că orice viaţă, mai ales a celui mic, slab, neapărat, are o demnitate
imensă, inifinită, care trebuie respectată'. Evident, acelaşi adevăr se extinde la
viaţa umană încă din primele ei clipe, şi prin urmare poartă în sine ceea ce Biserica
nu încetează să sublinieze. Sensul de atenţie faţă de viaţă reiese din această situaţie
în mod foarte puternic. Cine pe bună dreptate s-a scandalizat de atrocităţile comise
faţă de micul Tommaso, ar trebui, la fel, să se simtă indignat şi să respingă orice
formă de violenţă asupra celui nevinovat, mai ales faţă de inocentul ne-născut. Mă
gândesc la tragedia avortului, dar mă gândesc şi la cei care, sub pretextul facil
al absolutismului ar vrea ca în numele ştiinţei să poată instrumentaliza embrionul
uman, să poată interveni asupra lui după bunul plac, ca şi cum acesta nu ar merita
respectul datorat unei fiinţe umane. Excelenţă, probabil că nu se mai vorbeşte
suficient, în mod adecvat, despre rău, sau dimpotrivă, răul a devenit banal. Ce poate
face în acest sens Biserica, păstorul de suflete şi credincioşii în viaţa lor de fiecare
zi? Ins – Eu sunt convins că lucrul cel dintâi din vestirea pe care noi
o aducem lumii trebuie să fie binele, frumosul, iubirea, bucuria care vine de la Dumnezeu.
Chiar cel care vesteşte primatul binelui, primatul iubirii, primatul adevărului lui
Dumnezeu, tocmai în virtutea acestui primat recunoaşte răul cu o mai mare evidenţă.
Răul trebuie chemat pe nume. Spre exemplu, nu este suficient să spunem că păcatul
este un rău, trebuie să spunem şi că păcatul îţi face rău. Răul este devastator, este
distructiv. Nu trebuie să încetăm niciodată să cerem harul Domnului ca să înţelegem
cât de mare este tragedia păcatului, mai ales dacă avem în vedere demnitatea omului.
Păcatul, răul, rănesc această demnitate. Aici, acelaşi serviciu, în format
audio: