Darul Comuniunii: textul catehezei lui Benedict XVI la audienţa generală de miercuri
în Piaţa Sfântul Petrui
(RV - 29 mar 2006) Cateheza papei Benedict XVI la audienţa generală de miercuri
29 martie, în Piaţa Sfântul Petru.
Iubiţi fraţi şi surori, Prin
ministerul apostolic Biserica, comunitate adunată de Fiul lui Dumnezeu făcut trup,
va trăi în succesiunea timpurilor edificând şi nutrind comuniunea în Cristos şi în
Duhul, la care toţi sunt chemaţi şi în care pot experimenta mânduitrea dăruită de
Tatăl. Cei Doisprezece, de fapt, au avut grijă să constituie succesori (cfr 1Clem
42,4), pentru ca misiunea ce le-a fost încredinţată să continue după moartea lor.
În decursul secolelor Biserica, structurată organic sub călăuzirea păstorilor legitimi,
a continuat astfel să trăiască în lume ca mister de comuniune, în care se reflectă
într-un anume fel însăşi comuniunea trinitară.
Deja apostolul Paul face aluzie
la acest suprem izvor trinitar, când urează creştinilor săi: „Harul Domnului nostru
Isus Cristos şi iubirea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi!”(2Cor
13,13). Aceste cuvinte, porbabil ecou al cultului Bisericii în formare, pun în evidenţă
modul în care darul gratuit al iubirii Tatălui în Isus Cristos se realizează şi se
exprimă în comuniunea înfăptuită de Duhul Sfânt. Această interpretare, bazată pe paralelismul
intim pe care textul îl stabileşte între cele trei genitive („harul Domnului Isus
Cristos...iubirea lui Dumnezeu...împărtăşirea Duhului Sfânt”), prezintă „comuniunea”
ca dar specific al Duhului, analog cu iubirea dăruită de Dumnezeu Tatăl şi cu harul
oferit de Domnul Isus.
De altfel, contextul imediat, caracterizat de insistenţa
asupra comuniunii fraterne, pare să orienteze la a vedea în „koinoìa” Duhului Sfânt
nu numai „participarea” la viaţa divină în Duhul, dar şi „comuniunea” dintre credincioşii
pe care Duhul însuşi în suscită ca artizan al ei şi agent principal (cfr Fil 2,1).
S-ar putea afirma că har, iubire şi împărtăşire, referite respectiv la Cristos, la
Tatăl şi la Duhul, sunt aspecte diferite ale unicei „economii” a mântuirii, care face
din Biserică „un popor adunat de unitatea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt” (S.
Cyprianus, De Orat. Dom. 23: PL 4,536, citat în LG, 4).
Ideea comuniunii ca
împărtăşire la viaţa trinitară este iluminată cu deosebită intensitate în Evanghelia
lui Ioan, unde împărtăşirea iubirii care uneşte pe Fiul cu Tatăl şi cu oamenii este
în acelaşi timp modelul şi izvorul comuniunii fraterne, ce trebuie să unească discipolii
între ei: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit
eu pe voi” (In 15,12; cfr 13,34). „Ca toţi să fie una....după cum noi suntem una”
(In 17,21.22). În timpul pelerinajului pământesc discipolul, prin comuniunea cu Fiul,
poate deja să participe la viaţa divină a Lui şi a Tatălui: ”Iar comuniunea noastră
este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos” (1In 1,3). Această viaţă de comuniune cu
Dumnezeu şi între noi este finalitatea proprie predicării veştii celei bune: „Ce am
văzut şi auzit vă vestim şi vouă pentru ca bucuria noastră să fie deplină” (1In 1,2).
Comuniunea
- rod al Duhului Sfânt - este nutrită de Pâinea euharistică (cfr 1Cor 10,1-16-17)
şi se exprimă în relaţiile fraterne, într-un fel de anticipare a slavei viitoare.
Întocmai, ea este darul care ne face să ieşim din singurătatea noastră şi devenim
părtaşi ai iubirii care ne uneşte cu Dumnezeu şi între noi. Este uşor să înţelegem
cât de mare este acest dar, numai dacă ne gândim la fărâmiţările şi conflictele ce
chinuie relaţiile dintre indivizi, grupuri şi popoare întregi. „Comuniunea” este într-adevăr
vestea cea bună de remediere a oricărei solitudini, darul preţios care ne face să
ne simţim acceptaţi şi iubiţi de Dumnezeu, în unitatea Poporului său reunit în numele
Treimei; este lumina care face să strălucească Biserica ca semn înălţat între popoare:
„Dacă spunem că avem comuniune cu el, dar umblăm în întuneric, minţim şi nu înfăptuim
adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, aşa cum el este în lumină, avem comuniune unii
cu alţii şi sângele lui Isus, Fiul său, ne curăţă de orice păcat” (1In 1,6-7). Biserica
se revelează astfel o minunată creaţie de iubire, realizată pentru a-l face pe Cristos
aproape de fiecare bărbat şi de fiecare femeie care vrea cu adevărat să-l întâlnească,
până la sfârşitul timpurilor.