Privirea Bunului Samaritean, icoană creştină a solidarităţii: priorul Comunităţii monastice din Bose comentează mesajul Papei pentru marele Post al Paştelui

(RV - 28 mar 2006) Există „o limită divină impusă răului” şi aceasta este milostivirea”, scrie Benedict XVI în mesajul său pentru marele Post al Paştelui 2006. În această perspectivă, Pontiful pune la începutul mesajului cuvintele lui Isus care „văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele” (Mt 9,36) şi aminteşte că Postul este un timp privilegiat al pelerinajului interior spre Acela care este izvorul milostivirii. Şi astăzi - scrie Papa - „privirea” compătimitoare a lui Cristos nu încetează să se oprească asupra oamenilor şi popoarelor. El le priveşte ştiind că „planul” divin prevede chemarea lor la mântuire. Isus cunoaşte situaţiile insidioase care se opun unui atare proiect şi i se face milă de mulţimi: decide să le apere de lupi chiar cu preţul vieţii sale. Cu privirea sa Isus îmbrăţişează indivizii şi mulţimile şi încredinţează pe toţi Tatălui oferindu-se pe sine ca jertfă de ispăşire. Luminată de acest adevăr pascal Biserica ştie că, pentru a promova o deplină dezvoltare, e necesar ca „privirea” noastră asupra omului să se măsoare cu cea a lui Cristos. În fapt, în nici un mod nu e posibil a separa răspunsul la nevoile materiale şi sociale ale oamenilor de satisfacerea profundelor necesităţi ale inimii lor.
A privi aproapele în dificultate şi a-l ajuta. Pentru Cristos, acest mod de viaţă a însoţit fiecare zi a predicării sale pe pământ. Şi de două mii de ani, exemplul său îi atrage pe foarte mulţi, bărbaţi şi femei, să facă la fel. Dar, înainte de toate, ceea ce face diferenţa este acel „a privi”: se pot vedea multe lucruri fără a avea însă acea sensibilitatea deosebită care îndeamnă la a fi realmente solidari. „Privirea noastră să se măsoare cu cea a lui Cristos”, scrie Papa în mesaj pornind de la sublinierea evanghelistului Matei că Isus „văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele”.
Părintele Enzo Bianchi, priorul Comunităţii monastice din Bose, Italia, e de părere că mila, compasiunea apare astăzi ca un sentiment ce nu e „la modă”:
INS- Pe de o parte, pare un sentiment în afara modei pentru că termenul „compasiune”, s-a degradat, s-a depreciat: pare a vorbi despre unul care trezeşte milă, şi prin urmare un sentiment nedemn, ce ofensează demnitatea altuia. În realitate, în limbajul biblic „compasiune” înseamnă a „suferi cu” , a pătimi împreună. Să nu uităm că Isus este acela căruia i se face milă şi iar „compătimitor”, compasiunea este unul din atributele Dumnezeului nostru, revelat lui Moise; înseamnă capacitatea lui Dumnezeu de a simţi şi cu sentimentele omului, când sentimentele sunt de suferinţă, de durere. Dumnezeu ne este aproape şi împărtăşeşte condiţia aceasta a noastră pentru a ne aduce mângâiere şi eliberare. Lui Isus i se face milă de mulţimile care umblă uneori bâjbâind, caută pipăind prin întuneric fără nici un spirjin. În asemenea situaţii Isus este părtaş al acestei compasiuni cu inima sa care este însăşi inima lui Dumnezeu.

 
Ce trebuie făcut pentru a căpăta o „inimă care vede”, cum se exprimă Papa în prima sa enciclică ? Ce i-aţi recomanda unui tânăr?
INS- I-aş spune să acorde acea atenţie care se desprinde din parabola Bunului Samaritean. În fond, Bunul Samaritean în comparaţie cu levitul şi cu preotul care au trecut mai departe, este unul care a câştigat, care a avut capacitatea de a-l vedea înainte de toate pe altul în nevoie, în suferinţă, altul care fusese lovit şi zăcea rănit. O astfel de privire se deprinde dacă avem o inimă atentă. Şi Antoine de Saint-Exupéry spunea: „Se vede cu adevărat numai cu inima”. Şi este cu atât mai mult nevoie de aşa ceva, când privirea trebuie să devină compătimitoare, capabilă de a-l susţine pe altul, de a-l ajuta, de a-l încuraja.
 
Într-o civilizaţie, în care chiar şi atunci când se face binele, oamenii se gândesc mai ales la „a face”, cine are o inimă care „vede” înseamnă şi că are un suflet mai mare...
INS- Părerea mea este că a face binele nu depinde atât de ceea ce se face, pentru că se pot face multe lucruri, distraţi, sau a le face din protagonism, pentru a se afirma. În schimb, dacă se fac lucrurile pornind de la inimă - „mişcaţi” lăuntric, aşa cum Evanghelia povesteşte adesea în cazul lui Isus, atunci nu numai că dăm altora un ajutor material, ci devenim solidari cu alţii. Atunci, fapta noastră pentru altul are o semnificaţie mai mare: nu este doar un „a face ceva”, ci un act prin care altul poate simţi în noi unul care este- ca şi el- capabil de suferinţă, de compasiune, de împărătăşire.

Aici, serviciul sonor: